RSS Feed

A Court of Wings and Ruin – Sarah J. Maas

Posted on

ACOWAR_USNu aveți idee cât am așteptat cartea asta. Am vânat-o ceva de speriat și, de cum am văzut-o pe Okian, am și pus comandă și am avut-o în mână mai repede decât mă așteptam. Am avut o experiență destul de ciudată cu ea: deși nu m-a dat deloc pe spate, m-a prins al naibii de tare și am citit cu fiecare ocazie pe care am avut-o, inclusiv ziua când eram liberă, which I almost never do.

Cu toate astea însă, nici nu se compară cu al doilea volum (recenzie aici). Parcă nu m-a convins nimic. Relația dintre ea și Rhys (meh – așa aș descrie) are parcă muuuult mai multe scene pline de dulcegării și trase de păr care ori nu erau în al doilea volum, ori eram eu în faze dubioase și nu am băgat de seamă. Nu mi-a plăcut niciun personaj, nu am avut favoriți, nu mi-a prea tresărit inima decât la final (despre care o sa vorbesc mai încolo), nici plotul nu m-a încântat.

Feyre, personajul principal, m-a iritat chiar nu o dată. Cumva a reușit să devină eroina tipică, the special snowflake care se sacrifică pentru binele suprem și care iubește și e iubită cum nimeni nu a mai fost ever. Ochi dați peste cap la infinit. La fel și cu Rhys, care și când greșește nu greșește de fapt, se pare, și care a reușit să mă facă să nu îl mai plac, după ce leșinasem după el în volumul doi. Cassian m-a iritat și e mai laș decât îmi aminteam, Az e meh, Mor la fel, Nesta e puțin trasă de păr. Nimeni relatable sau simpatic.

Plotul nu e nici el cine știe ce. Totul este alb și negru, avem vechea tradiție a armatei rele versus armata bună, mult prea tradițional și cuminte pentru gustul meu. Se termină aiurea, dacă e să mă întrebați, și complet nerealist. Un conflict de magnitudinea celui pe care îl prezintă Maas nu se poate încheia așa și nu poate exista a magical fix pentru orice. Asta dacă vrei să scrii un roman cât de cât ok, vreau să zic.

Și totuși am citit în disperare, weekendul trecut aproape că numai asta am făcut, iar eu extrem de rar citesc ziua. M-a prins rău de tot (și azi-noapte am stat până la 2:30 să o termin), deși recenzia asta arată clar că nu mă încântă. Are totuși Maas ceva care mă atrage pe mine, se pare. În curând o să mă pun să recitesc și cealaltă serie, că tot am două volume noi și nu mai țin minte nimic. Atunci să vedeți.

 

Un cântec de lebădă: Vlăstare boierești în Primul Război Mondial – Filip-Lucian Iorga

Posted on

un_cantec_de_lebada._vlastare_boieresti_in_primul_razboi_mondialVedeți titlul, da? Numai eu puteam. Până și eu m-am îndoit puțin de alegerea mea zilele trecute, când m-am pus în sfârșit să citesc cartea (a trecut ceva timp de când am cerut-o), dar la naiba, chiar nu am avut de ce. Mi-a plăcut teribil de mult și am citit-o cu o plăcere pe care chiar nu am prevăzut-o.

Subiectul este unul care se pliază perfect pe gusturile mele istorice. Filip-Lucian Iorga se concentrează pe istoria individuală din jurul Primului Război Mondial, mai precis pe modul în care marii boieri din trecut, dar și alte mari familii burgheze au trecut prin acest mare eveniment istoric. Vorbim deci despre microistorie, nu macroistorie, preferata mea adică. Iorga a vorbit, deci, într-un fel sau altul cu urmași ai acestor familii boierești sau burgheze (uneori s-a bazat doar pe arhive) pentru a vedea exact cine anume a participat la război și cum, sperând în special să dea peste mărturii de primă mână (jurnale, scrisori și povești ale celor care erau copii pe vremea războiului). Exact asta și face, prezentând și poze din arhive personale de câte ori poate.

Foarte multă plăcere mi-a făcut să citesc cartea asta. Teribil de bine documentată și o cantitate enormă de muncă în spate (uitați-vă numai la bibliografie), umanizează războiul și îl prezintă dintr-o perspectivă care nu e prea des întâlnită, dar foarte interesantă pentru mine. Am devorat paginile, iar volumul se și citește foarte ușor – are un limbaj foarte accesibil și mișto, nimic greoi sau pretențios. Mi-a plăcut mult și modul în care Iorga se raportează la acești oameni despre care vorbește, cu respect atât personal, cât și pentru ceea ce au reprezentat ei pentru istoria României.

Am apreciat enorm, ca filolog și project manager (trist, da) felul în care a organizat volumul și faptul că a avut grijă să nu rateze nicio categorie din ceea ce îl interesa. Aflam cum a fost războiul prin ochii copiilor de boieri din vremea respectivă, prin cel al femeilor sau celor rămași acasă, vedem experiența celor care au fost direct pe front, fie el românesc sau străin sau a refugiaților.  Al naibii de interesant, foarte uman și bine scris. Mă face să vreau să îl urmăresc pe Iorga și să mai trec așa, frumos, și prin alte cărți de-ale lui.

O recomand cu drag tuturor pasionaților de istorie, pe unde or fi ei 😀 Mulțumesc mult editurii Corint pentru volum.

 

Vise întunecate #2: Soarele umbrit – N. K. Jemisin

Posted on

nk-jemisin-soarele-umbrit-c1Soarele umbrit de N. K. Jemisin este cartea pe care am cărat-o după mine și la Viena și din care am citit așa, furate, câteva pagini ori de câte ori am avut timp între un Schonbrunn și un Hofburg, atât de mult mi-a plăcut. E o gură de aer chiar mai proaspătă ca primul volum, ceea ce spune multe oricum, și un roman al naibii de mișto.

Jemisin ignoră normele și clișeele chiar mai tare decât a făcut-o în primul  volum. La incest nu mă așteptam în mod sigur, dar mi-a plăcut teribil de mult felul în care a construit relația absolut abuzivă între cei doi și efectele cumplite ale acesteia. Cel mai mult însă mi-a plăcut modul în care a tratat relațiile romantice, referindu-mă aici la cea dintre cele două personaje principale. Evoluează ea așa cam repede pentru gusturile mele de om cinic, dar mi-a plăcut mult oricum. Fiecare dintre ei are propriile probleme și demoni cu care trebuie să se lupte și, ca să vezi șoc și groază, uneori sunt mai importante decât relația lor. Uneori au nevoie de timp departe pentru a putea trece peste traume, își stabilesc singuri modul în care vor să trăiască, indiferent de cum le-ar afecta asta relația și celălalt acceptă, pentru că guess what, cam așa se face.

Ce m-a surprins însă (în mod plăcut) e că nu avem de-a face cu aceleași personaje principale. Dăm de multe din primul volum, dar au doar un rol secundar de data asta. Plotul e deci și el diferit și mi-a plăcut chiar mai mult decât precedentul, mai ales pentru că nu prea avem a villain în sensul obișnuit al cuvântului. Nu zic mai mult ca să nu dau spoilere, dar ăsta e oricum unul din punctele forte ale romanului și cel care m-a impresionat și emoționat cel mai tare.

E un roman fascinant și care te prinde bine de tot și nu-ți dă drumul până la final. Toată seria e așa, de fapt, și v-o recomand tuturor. Pe suflet m-a uns. Multumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a trimis-o, altfel cine știe când sau dacă aș fi ajuns la ea.

 

 

Vise întunecate #1: Luna ucigașă – N. K. Jemisin

Posted on

luna-ucigasa-siteCred că volumul lui Jemisin îți atrage din start atenția: are o coperta tare mișto. Eu una știu sigur că mă tot holbam la ea la standul Nemira din mall dar, cum lista mea de TBR m-a cam depășit în înălțime, nu am cumpărat-o. Norocul meu e că am primit-o de curând și m-am și pus destul de rapid pe citit.

Am început cartea, așa cum o fac de multe ori, fără să știu mai nimic despre ea. Din cauza asta, probabil, a durat ceva până m-am prins exact ce se întâmplă. Sistemul de magie din seria asta e destul de complicat și de complex, iar Jemisin nu explică totul din start, așa că trebuie să vă dați seama singuri pe parcurs. Nu e greu, dar pentru mine a durat ceva și recunosc ca m-a cam frustrat la început.

Odată ce m-am prins însă de cine e cine și de ce și cum, abia de am mai lăsat cartea din mână. Tare mult mi-a plăcut. În primul rând, ador modul în care tratează sexualitatea. Liber, fără prejudecăți, interesant și natural, sexul e o parte normală din societatea lor (și a noastră, btw) și o tratează ca atare, indiferent de cine e atras de cine. Nu mă așteptam la asta, așa că surpriza a fost cu atât mai plăcută și a adăugat în mod sigur farmec cărții.

Personajele și plotul mi-au plăcut și ele foarte mult. În primul rând, acțiunea e plasată în antichitate (Egipt și Nubia mai exact), ceea ce scoate din start romanul din canonul în jurul căruia mă învârt eu în mod obișnuit. Avem parte de intriga politică, preferata mea, de nebuni obsedați de putere, de o societate interesantă și de indivizi neobișnuiți care chiar mi-au atras atenția (nu pot să zic că îmi displace vreun personaj, ceea ce e mare lucru la mine) și de care am prins chiar (șoc și groază!) drag.

Sunt foarte plăcut surprinsă de acest prim volum (seria are doar două, apropo, ceea ce apreciez enorm. M-am săturat de einșpe mii de volume) și mi-a oferit o gură de aer proaspăt în ceea ce privește fantasy-ul. Vi-l recomand cu drag.

Mulțumesc mult de tot editurii Nemira!

Femeia-oracol – Margaret Atwood

Posted on

femeia-oracol_1_fullsizeCa studentă la Litere, numele lui Margaret Atwood îmi răsună de mult timp în minte. În plus, este autoarea preferată a unei prietene care a citit oricum cam tot ce se poate citi de ea, dar eu cumva tot am reușit să nu mă ating de niciun roman de-al ei. Mi-am adunat însă los cojones și am decis să încep și eu totuși de undeva. Atwood e totuși o clasică în viață și eu una sunt de părere că nu te poți numi cititor pe bune dacă nu i-ai bifat.

Femeia-oracol a fost o surpriză tare plăcut. Ca întotdeauna cu autorii foarte lăudați și iubiți, cârcotașa din mine se așteaptă mereu să nu îi placă. Atwood însă are ceva pe care e greu să pui degetul. Nu e chiar scrisul în sine, deși și ăla curge teribil de plăcut și de ușor, ca o poezie aproape. Povestea în sine e și ea, cel puțin la prima vedere, destul de banală. Felul în care intră în detaliu în pielea personajului e însă ceva aparte. Parcă am citit o autobiografie, nu un roman. E intim, e complicat, e detaliat și e cumva… soothing. Te calmează. Cu mine cel puțin asta a făcut, citindu-l într-o perioadă nu tocmai grozavă. Era una din plăcerile mele de seara, să mă pun în pat cu televizorul dat pe mute și să citesc din carte până mi se face somn.

Nu o să găsiți o poveste deosebită în Femeia-oracolPersonajul principal e puțin aparte și în mod sigur excentric, da, dar  cred totuși că complexitatea firii umane se află totuși în centrul romanului. People are messy, fac lucruri din motive adânc îngropate în subconștientul lor, își complică singuri viața sau și-o fac singuri mai interesantă, depinde cum priviți lucrurile, și sunt, în general, demni de observat și analizat. Exact asta am simțit eu când citeam cartea, ceea poate nu are foarte mult sens, dar cumva pentru mine a avut.

A fost o lectură al naibii de interesantă și tare, tare plăcută. Nu știu de voi, dar eu sigur o să îmi croiesc încet drum prin romanele ei. Atwood e ceva aparte și mulțumesc mult de tot editurii Corint pentru ocazia de a începe să o citesc.

 

Umanii – Matt Haig

Posted on

matt-haig-umanii-c1_1Nu țin minte unde am auzit prima oară de Umanii, dar cert e că știam de ea și plănuiam să o citesc la un moment dat. M-am lălăit eu puțin cu ea (nu am prea avut deloc chef de citit în ultimele săptămâni…), dar am terminat-o acum două nopți, așa că pot să îmi dau și eu cu părerea.

Nu a fost chiar cum mă așteptam. Mi-am dat repede seama că avem de-a face cu un extraterestru dându-se drept om (nu e spoiler, zice cam din prima pagină), că romanul are iubirea în prim-plan (ceea ce poate fi ori foarte bine, ori foarte rău), așa că am intuit ceva tragedie lacrimogenă care să îmi explice mie, proastei, care e treaba cu umanitatea. Am avut dreptate și nu prea.

În primul rând, nu e nimic lacrimogen aici, cel puțin eu nu am perceput romanul așa. Avem o poveste de dragoste, dar nu e suficient de dezvoltată ca să dea în romantisme inutile. Cu toate astea, ceva lipsește de acolo. Povestea asta de dragoste se vrea a fi un punct de cotitură în roman, unul din elementele esențiale ale acestuia, dar mi s-a părut totuși foarte superficial tratat. Prea repede se întâmplă totul. Știu că nu e un roman mare, dar parcă prea repede trece peste, prea repede avansează totul ca să pot să cred pe bune că elementul ăsta e chiar atât de important pentru carte precum vrea Matt Haig să cred. Nu o duce nici în partea cealaltă, după cum am mai spus, parcă plutește cumva așa în neant.

Un aspect care mi s-a părut cam transparent e modul în care tratează umanitatea. Veți spune probabil că ăsta e și scopul cărții, titlul fiind al naibii de clar în privința asta, dar prea ca un copil la școală m-am simțit. Prea au sunat unele lucruri ca citatele alea motivaționale de pe Facebook, prea evidente revelațiile lui. Mi-am dat ochii peste cap de câteva ori, nu o să mint.

Ce mi-a plăcut mult e senzația pe care mi-a dat-o totuși romanul. Warm and fuzzy. Are un farmec aparte pe care nu am putut să nu îl simt (deși din nou, nu la intensitatea la care mă așteptam) și care m-a făcut să citesc romanul în reprize luuuuungi, deși cu distanță între ele. A fost per total o lectură plăcută și neobișnuită pe care v-aș recomanda să o încercați și voi. Poate vă surprinde.

Mulțumesc mult editurii Nemira!

Înainte de cădere – Noah Hawley

Posted on

noah-hawley-inainte-de-cadere-c1Romanul lui Noah Hawley este genul de roman care mi s-a părut promițător încă de când am primit cartea și am citit descrierea de pe spate. Avem parte de un avion care se prăbușește ucigând toți pasagerii de la bord, cu excepția unui pictor și a unui băiețel de patru ani. Romanul ia la rând viețile acestor pasageri și le analizează pentru a vedea exact ce anume i-a adus la bordul avionului.

Nu știu de voi, dar mie mi-a sunat bine din start. Mă uit des la Air Crash Investigation pe National Geographic, deci fix pe gustul meu morbid e. S-a nimerit și să citesc cea mai mare parte din carte fix când am mers minim 12 ore cu avionul, deci numai bine :D. Tare bine mi-a prins. M-a prins din start, deși stilul lui Hawley nu e chiar ceea ce caut eu, dar povestea în sine e atât de interesantă și acaparatoare că am petrecut ore întregi la cafenele prin aeroporturi citind cu drag și spor.

Înainte de cădere e o carte ușor dubioasă. Are câte un capitol dedicat fiecărui personaj în parte, capitol în care le prezintă pe scurt viețile și le conturează portretul. Nu intră în detalii, dar reușește totuși să te facă să îți formezi propria imagine despre ele și să decizi dacă îți plac sau nu. Scott, personajul principal, are mult mai multe pagini dedicate, dar nu a reușit să mă cucerească deloc. Nici nu cred că ăsta era scopul de fapt, dar cumva tot mă așteptam să am măcar o ușoară afinitate pentru el. Nu a fost cazul, dar nici nu m-a deranjat. Nu pot să spun că a existat vreun personaj cu care să se întâmple asta, niciunul nu a fost memorabil sau impresionant în vreun fel. Altceva însă a rămas cu mine și mi-a atras atenția.

Hawley face prăbușirea să se simtă cumva foarte personal. O face mai umană și o face în modul în care am văzut eu mereu astfel de evenimente. Își închipuie cadavrele zăcând pe fundul oceanului asociindu-le, evident, cu persoanele care au fost cândva și pe care a apucat sa le cunoască puțin. Mă treceau fiorii și mi se strângea stomacul. Foarte bune și de efect imaginile pe care le transmite. La fel de mult mi-a plăcut și finalul. Nimic clar, nimic bătut în cuie, doar câteva indicii și speranțe. Atât.

Sunt foarte plăcut impresionată de carte, așa că mulțumesc mult editurii Nemira pentru ocazia de a o citi! V-o recomand cu mare drag.