RSS Feed

Marea sfărâmată #3: Jumătate de război – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-razboi-c1Intuiesc că, deși e abia martie, Joe Abercrombie va rămâne una din marile surprize ale anului ăstuia. Deși am mai citit până acum o serie de-a lui (vorbesc aici despre trilogia Prima Lege), nu pot spune deloc că am fost încântată, așa că nici speranțele mele pentru seria asta nu au fost foarte mari. Acum că am terminat-o însă, pot însă să spun că se diferențiază prin realismul său de majoritatea scriitorilor fantasy pe care i-am citit.

Astă este de faptul lucrul care observ că mi-a rămas în cap acum că am terminat seria. Motivele sunt diverse. În primul rând, moare cineva, cineva la care chiar nu mă așteptam. Moare banal, evenimentul propriu-zis nici măcar nu e redat în carte, vedem doar produsul final, ca să zic așa. M-a impresionat treaba asta. Nu a fost nimic dramatic, doar o moarte normală în lumea pe care a creat-o Abercrombie. Nu s-a ferit nici să omoare un personaj important, ceea ce îi mai aduce un plus din partea mea.

Întregul roman e așa. Oricât de neobișnuite pot părea la prima vedere viețile personajelor din carte, ele decurg mereu natural și se lovesc întotdeauna exact peste dificultățile și alegerile pe care le-ar înfrunta dacă ar fi reale. Așa li se și termină povestea de fapt. No happy endings, nicio dramă teribilă, dar niște personaje care încearcă să facă ce cred ele că e mai bine și să meargă mai departe no matter what.

Personajele, la fel ca în cazul primului volum și spre deosebire de al doilea, nu m-au dat dat pe spate. Skara ar putea fi, teoretic, interesantă și appealing, dar mie nu mi-a spus nimic. Parcă e prea by the book, prea cum ar trebui să fie o fată lovită de dezastru, care vrea totuși să fie utilă și puternică. Mi-au plăcut deciziile ei, nu neg, dar personajul în sine nu mi-a spus nimic. Raith mi s-a părut ceva mai interesant, dar evoluția lui mi s-a părut puțin forțată și bruscă. Yarvi rămâne pentru mine personajul suprem din serie. Realist până la ceruri și înapoi, pe cât de gri se poate și cu cele mai interesante decizii și acțiuni la centură. În volumul ăsta le duce cumva la extrem, dar nu în sensul rău, ci în sensul că acum arată cel mai tare cât de complex e de fapt.

Astea fiind spuse, cred că vă dați seama că mi-a plăcut mult volumul. Vă recomand cu dragă inimă și seria, nu prea cred că a citit-o multă lume. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

Marea sfărâmată #2: Jumătate de lume – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-lume-c1Am observat că citesc cu tot mai multă plăcere seria asta. Cu trei teancuri de cărți pe birou care se așteaptă citite, am întins automat mâna după volumul doi din Marea sfărâmată. Nu e un volum mare, se citește ușor și te prinde din start.

Spre marea mea surprindere totuși (iar nu am citit nimic despre volum), în prim plan nu se mai află Yarvi, personajul principal al primului volum, ci Thorn și Brand, doi tineri care vor să devină războinici. Complet diferiți, dar adorabili amândoi, mi-au plăcut din start. Vă amintiți probabil, dacă ați citit recenzia primului volum, că acolo nu m-a impresionat niciun personaj. Nu mă așteptam deci să se întâmple nici acum, mai ales că personajele principale nu sunt de obicei pe gustul meu, dar uite că Abercrombie a reușit minunea. Thorn e o prostovancă de înaltă clasă, dar una cu care nu e greu să rezonezi. Face pe dura, nu se lasă, dă cu bâta-n baltă nu o dată, dar puăa în locul ei nu cred ca aș fi procedat altfel în 90% din cazuri. Brand, pe de altă parte, mă unge la inimă de cele mai multe ori. Blând și simpatic, nu ai cum să nu îl placi.

Plotul nu e cine știe ce. Pe scurt, Yarvi îi racolează pe cei doi și pleacă alături de alte personaje dubioase într-o călătorie pe mare cu scopul de a câștiga aliați. Evident că pentru cei doi, Thorn și Brand, e mai mult o călătorie de inițiere, dar mai ales pentru ea. Ce mi-a plăcut însă e că nu au înghesuit iar o mulțime de eveniment și bătălii în doar câteva sute de pagini, cum a făcut Abercrombie în primul volum. Totul e mult mai aerisit și am putut parcă să mă bucur mult mai tare de fiecare eveniment în parte. Partea mea preferată vine spre final, când Thorn poartă o anumită luptă despre care nu pot spune prea multe, dar care a fost taaaare badass. Ce e surprinzător e că nici nu mi s-a părut trasă de păr, un adevărat pericol cu scenele de genul. Impresionant.

Joe Abercrombie a creat niște personaje realiste, asta îmi place cel mai mult. Nu doar construite ca atare, ci și cu relații realiste. Chiar și romantismul din volum nu decurge exact cum v-ați aștepta, ci e presărat cu îndoielile și neînțelegerile aferente. De Yarvi nici nu mai zic nimic, că am vorbit destul despre el în recenzia primului volum.

Vă recomand seria. Chiar sunt curioasă cum o să fie și ultimul volum, sper să se termine totul într-un mod glorios, să mă ungă la suflet. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea – Constanța Vintilă-Ghițulescu

Posted on

in-salvari-si-cu-islic-biserica-sexualitate-casatorie-si-divort-in-tara-romaneasca-a-secolului-al-xviii-lea_1_fullsizeDa, ați citit bine. Chiar asta am citit eu în ultima săptămână and I loved it. Realizez că nu e o alegere foarte populară (ce vorbesc, probabil doar eu, autorul și editorul am citit-o), dar titlul ăla e fix pe gustul meu. I had to have it.

Cartea e structurată exact după cum spune titlul. Prima parte este despre Biserică în secolul XVIII în Țara Românească și, deși a fost partea cea mai puțin interesantă, a fost totuși foarte utilă. Aici aflăm exact cum era structurată, cine și de ce se ocupa de problemele personale ale oamenilor simpli și cam cât de mare era de fapt autoritatea bisericească. După partea asta însă începe distracția și totodată frustrarea.

În șalvari și cu ișlic prezintă în detaliu și cu o mulțime de exemple întregul proces matrimonial, de la pețit la zestre la logodnă, căsătorie și divorț. Am iubit capitolele astea. Nu doar că sunt foarte bogate în informații (bine documentate și citate), dar Constanța Ghițulescu le redă  într-un mod foarte accesibil și fără detalii inutile care pe mine m-a prins din start. Mentalitatea secolului XVIII e interesantă în sine, dar să vezi cum era privită căsnicia și femeia în secolul ăsta în Țara Românească e ceva aparte. Pe cât de fascinantă e, pe atât de multe frustrări aduce cu sine. Egalitatea nu există, abuzul e în floare și fericirea e neglijabilă. Veți afla, de exemplu, că în cazul abandonării domiciliului o femeie trebuia să aștepte 5 ani și să prezinte dovezi că și-a căutat soțul și n-a primit niciun semn de la el pentru a putea în final să primească divorțul, pe când un bărbat îl primea chiar și după un an jumate. Despre cum era privit adulterul în funcție de cine l-a comis nici nu mai vorbesc.

Tare mult mi-a plăcut cartea asta. Putea să o dea în bară în foarte multe moduri, dar nu a făcut-o. Dacă e cineva interesant de genul ăsta de subiect, v-o recomand cu dragă inimă.

Mulțumesc mult librăriei online Libris pentru posibilitatea de a citi romanul.Țin să vă amintesc, pe această cale, de puzderia de cărți online și cărți beletristică pe care le puteți achiziționa pe această librărie online.

Marea sfărâmată #1: Jumătate de rege – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-regeEste a doua oară când citesc cartea asta. Trebuia să o zic. Am citit-o pentru prima oară cândva anul trecut, dar nu m-a impresionat deloc, așa că nici nu m-am obosit să scriu despre ea. Spre sfârșitul anului trecut însă (cred) am primit-o și de la editura Nemira alături de celelalte volume ale seriei, așa că a trebuit să o mai citesc o dată ca să am totuși totul proaspăt în minte. Nu știu cum s-a făcut, dar a doua recitire a cam schimbat datele problemei: mi-a plăcut acum mai mult decât țin minte să îmi fi plăcut atunci.

Redus la elementele lui de bază, romanul pare a urma rețeta clasică fantasy: regele care trebuie să își recupereze tronul, trădare, răzbunare, o prințesă frumoasă, aventură, încercări nenumărate. Nu e însă chiar așa: eroul nostru are un handicap la mână și e cam laș, tronul nu și-l prea dorește oricum, partenerii lui de călătorie nu sunt chiar cavaleri în armură strălucitoare și nici de momente glorioase nu prea avem parte. Ăsta e, după mine, punctul forte al volumului (cred că va fi și al seriei): e presărată cu o mulțime de elemente oarecum mărunte, dar în final importante, care fac diferența și duc seria în altă direcție decât te-ai aștepta.

Personajele sunt interesante și nu prea. Au potențial enorm, dar nu sunt dezvoltate suficient. Cred sincer că Abercrombie ar fi putut să mai adauge niște pagini volumelor (nu sunt deloc mari, mai ales ăsta) și să se axeze mai mult pe ele. Știți că am o slăbiciune pentru așa ceva. Yarvi nu mă impresionează cu nimic, personajele feminine nici atât, iar singurul personaj care mi-a atras pe bune atenția a murit (evident). Pot spune același lucru și despre acțiune: e prea grăbită și ea. Se trece mult prea repede la una la alta, sunt acțiuni importante, după mine, pentru plot care sunt amintite doar și niciodată redate și nu prea pot să înțeleg de ce, sincer. Parcă se grăbește intenționat ca să ajungă naiba știe unde cu povestea. Cine știe, poate celelalte două volume o să fie atât de pline de acțiune că nici nu o să mai conteze și o să pot să consider acest prim volum un fel de introducere, dar deocamdată mă deranjează.

Dacă a mai citit cineva Jumătate de rege  sau dacă are cineva de gând, let me know. În curând vor urma și recenziile celorlalte două volume (nu le-am citit încă), așa că stați pe-aici dacă sunteți curioși.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

 

Pe viață și pe moarte – Patrick Ness

Posted on

pe-viata-si-pe-moarte-al-doilea-volum-din-trilogia-pe-taramul-haosului_1_fullsizeÎncerc de vreo oră să îmi dau seama ce să scriu în recenzia asta și nu prea reușesc. Patrick Ness are un stil foarte aparte, iar punctele lui forte sunt ușor de depistat, dar dificil de pus în cuvinte. I will do my best though.

Volumul acesta, la fel ca primul, începe destul de lent, acumulând în schimb multă tensiune. Din acest motiv, nu pot spune că m-a prins foarte tare din start. Nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a acaparat. Puțin câte puțin însă, personajele principale au început să o ia în direcții tare interesante. Todd și Viola, deși îmi displac amândoi, ajung în locuri tare interesante și pare a evolua în feluri neașteptate. Fiecare devine oarecum crud în felul lui, unul dintr ei mult mai mult de fapt, ceea ce m-a încântat peste poate. Aspectul ăsta m-a făcut să cred că poate, doar poate, seria o să o ia în altă direcție decât banalul și prea uzatul happy ending. Nu cred deloc că i s-ar potrivi. Din păcate însă, cred că am sperat degeaba.

Marele punct forte al lui Patrick Ness este însă, cred eu, modul în care își conturează personajele negative. Primarul e punctul forte al seriei, dar mai ales al volumului ăstuia. E mai interesat decât Viola și Todd laolaltă. E descris ca fiind nebun în carte (Todd și Viola o fac adică, că prin ochii lor vedem acțiunea), dar mie nu mi se pare deloc așa. Îl văd ca pe un om al naibii de ambițios, de o cruzime teribilă și poate puțin dereglat, dar al naibii de lucid și cu ținte incredibil de precise. El dirijează practic toată acțiunea seriei și chiar și atunci când pare că nu o mai face, o face.

Nu îmi place deloc, în schimb, relația dintre protagoniști. Dar deloc. Bine, cum am mai spus, nu îmi place nici de ei luați separat, dar când sunt împreună mă înfior. Mi se pare exagerați și trași de păr și mă scoate din sărite să văd cum aproape tot ce fac are legătură, cumva, cu celălalt. Prea mult romance într-un roman pe care eu îl văd pur distopic. E o bubă de-a mea, știu că mă plâng des de așa ceva la romane, dar nu am ce face. Le observ, mă irită și gata.

Pus totul cap la cap insă, sunt foarte plăcut impresionată de modul în care evoluează seria. Cred că apare în curând și la noi volumul trei, deci numai bine. Poate nu o să fiu dezamăgită.

Mulțumesc mult de tot editurii Trei pentru roman.

Uneltiri întunecate #1: Doamna de la Miezul Nopții – Cassandra Clare

Posted on

doamna-de-la-miezul-noptiiDacă vă perindați pe aici de ceva timp, știți probabil cât de mult m-a uns la suflet seria Dispozitivelor Infernale. Din motive pe care nu reușesc să le înțeleg, am fost entuziasmată să citesc Doamna de la Miezul Nopții. Mi-a trecut repede. Cartea e foarte, foarte proastă, o telenovelă pe hârtie de la început și până la sfârșit care a făcut să mi se scorojească creierul.

Plotul este absolut irelevant, iar asta pentru că absolut tot ce se întâmplă în cartea asta, de la mâncat la luptat la dormit reușește cumva să fie numai despre cei doi mari enervanți ai romanului, Emma și Julian. E de un ridicol absolut. Nu avem doar clișeica iubire imposibilă, dar ne și este vârâtă sub nas cu absolut fiecare ocazie, să nu cumva să uităm cât de mult se iubesc cei doi, chiar dacă ei, proști făcuți grămadă fiind, realizează cu mult după ce era deja evident pentru toată lumea. Evident că urmează nesfârșitele gânduri despre cât de imposibil e pentru ei doi sa fie împreună, ce minunat e celălalt, ce frumos îi sta firul de păr și ce bătături încântătoare are. Se vede de la o poștă cât de tare își dorește Clare să amețească și să cucerească adolescentele și o face fără absolut nicio urmă de finețe, inteligență sau talent. Le pune acolo să fie, numărul contează.

Personajele sunt la fel de dureroase. Emma și Julian sunt absolut lipsiți de personalitate. M-a iritat fiecare rând scris despre ei, deci nici nu se mai pune problema să simt vreo urmă de simpatie măcar pentru vreunul dintre ei. Sunt imaturi și stupizi, iar Clare a simțit nevoia să facă rahatul praf înconjurându-i pe amândoi cu un aer tragic pe care nu am reușit să îl înțeleg. Dacă romanul ar fi fost scris altfel și nu mi s-ar fi aruncat asta în față atât de des, poate că aș fi fost mai impresionată, dar așa nu a reușit decât să mă irite și mai tare. Nu înțeleg martiriul forțat, nu înțeleg prostia și lipsa de responsabilitate ridicate la rang de mare curaj și nici egoismul crunt nu mă prea încântă. Totul e exagerat și grețos. Doar două personaje mi-au trezit cât de cât interesul: Cristina și Ty. Niciunul dintre ei nu apare suficient de mult încât să merite cele 650 de pagini, dar măcar au totuși ceva potențial.

Sfârșitul e moțul din rahat. Ceva mai jenant și mai telenovelistic nu am citit de tare mult timp. Ultima frază ar putea oferi o mică șansă de a face totul mai interesant, dar bag mâna-n foc că nu o să se întâmple așa. Nu am absolut nicio speranță pentru volumele următoare, dar tot o să le citesc. Trebuie să văd până unde poate Cassandra Clare să ducă clișeul. La infinit, bănuiesc.

Marile descoperiri #1: Atlasul secret – Michael A. Stackpole

Posted on

michael-a-stackpole-atlasul-secret-c1Romanul lui Michael Stackpole mi-a atras atenția din prima clipă în care l-am văzut în listă cu viitoare apariții, iar asta datorită copertei. Îmi place teribil de mult și părea a fi un roman istoric, deci ceva fix pe gustul meu. Spre marea mea surprindere, nu e deloc un roman istoric, ci mai degrabă unul fantasy, ceea nu îl poate face, în ochii mei, decât și mai interesant.

Cu toate astea, m-am tărăgănat câteva săptămâni cu el. Nu mi s-a părut foarte ușor de citit, iar asta din cauza modului în care este dată informația despre universul creat de Stackpole și despre sistemul lui magic. Nu este foarte ușor de urmărit; mi s-a părut dată oarecum grăbit de cele mai mult ori, fără explicații ajutătoare și fără grija de a face cititorul să înțeleagă exact de ce lucrurile sunt așa cum sunt și cum funcționează ele. M-am mai lămurit pe parcurs la unele, dar cu altele încă sunt în ceață. Mai sunt două volume din trilogie, deci speranță este.

Cu toate astea, am fost foarte plăcut impresionată de Atlasul secret. Simplul fapt că este de fapt fantasy, și nu roman istoric m-a impresionat teribil de plăcut, după cum am zis și mai înainte, dar pe lângă asta, am senzația (și speranța) că Stackpole nu va urma drumul deja mult prea bătătorit pe care o iau majoritatea romanelor și seriilor de genul. Premisa este din start altfel: personajele principale sunt membri ai familiei Anturasi, celebră și expertă pentru hărțile lor incredibil de detaliate și exacte. Cei doi frați sunt trimiși în două misiuni diferite, în părți diferite ale lumii, iar fiecare dă acolo peste fel de fel de minunății și dubioșenii. Astea nu m-au impresionat foarte tare, au uneori un aer prea de basm pentru gustul meu.

Personajele, pe de altă parte, mă interesează mult mai tare. Keles și Jorim nu sunt cine știe ce, par a fi personajele masculine tipice din astfel de romane. Sora lor însă are foarte mult potențial. Aș zice că și mama lor la fel, dar ea din păcate nu apare atât de mult în carte, cel puțin în volumul ăsta. Evoluția lor e ceea ce mă atrage cel mai mult la următoarele volume, așa că nu pot decât să mă bucur că următorul apare imediat și pe piața noastră de carte.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!