RSS Feed

Nemesis – Philip Roth

Posted on

nemesisrothAm auzit de Philip Roth încă de când am început facultatea. Am și am avut foarte mulți profesori care îl ridică în slăvi (mai ales American Pastoral) și se mai și zice că e the greatest American author alive. Quite a lot to live up to, if you ask me. Am reușit totuși cumva să nu citesc nimic de el până acum, când am avut două short stories de citit pentru master și două romane. Mi-au plăcut primele, așa că am decis să fiu o studentă semi-decentă și să citesc și un roman. Am ales Nemesis.

Îmi este greu să scriu recenzia, pentru că romanul ăsta e diferit de ce am citit până acum. Pot totuși să încep prin a spune că mi-a plăcut de la prima pagină. Nu știu cum să descriu modul în care scrie Roth, pentru că este foarte aparte, dar te prinde din start și nu-ți mai dă drumul. E curat, simplu și curgător și sună… epic. Altfel nu știu să îi spun.

Romanul are enorm de multe straturi, care apar una dupa alta în toată complexitatea lor: social, psihologic, personal. Modul în care reușeste Roth să redea societatea americană aflată în pragul panicii totale cauzate de poliomelită este absolut superb. Pune un individ minunat în mijlocul acestei societăți, pune un bărbat avid de răspunsuri și incapabil de a trăi fără ele și creează astfel o minunăție. Mi-a plăcut enorm de mult de Bucky, m-a emoționat până în măduva oaselor și mi-a dat o tentă de nostalgie la care nu mă așteptam.

Ultimele aproximativ 50 de pagini ale romanului m-au luat de gât, m-au ținut bine și mi-au tras palme până nu am mai știut de mine. Întorc romanul la 180 de grade și te dau peste cap. Se schimbă puțin stilul, se accelerează teribil de tare ritmul și tot ceea ce credeam și speram eu că o să se întâmple se duce naibii. M-a ținut cu sufletul la gură în speranța că totuși, poate totuși nu sunt lucrurile chiar atât de negre. Dar au fost.

E genul de carte pe care trebuie să o citești. Am senzația că e genul de autor pe care trebuie să îl citești. I most certainly will.

#Girlboss – Sophia Amoruso

Posted on

51mmirwwsfl-_sx329_bo1204203200_Cred că mi s-a pus pata pe cartea asta pe la sfârșitul primăverii sau începutul verii, cand a zis Andreea Balaban cât de mult i-a plăcut. It stuck with me for some reason și de atunci mă tot învârt în jurul cozii încercând să decid dacă să o iau sau nu. Noroc cu Black Friday, ca altfel cine știe când mi-aș fi găsit los cojones de pe unde le-am rătăcit.

Am citit cartea în două seri și aș fi putut probabil să o termin chiar într-o singură seară dacă nu aș fi fost o putoare. Mi-a plăcut enorm de mult, așa că nu am avut nicio problemă să stau iar până la trei noaptea. Nu am avut încotro însă, cartea asta se cerea citită și se cerea citită în puține reprize, ca să o savurez mai bine.

Sophia Amoruso începe prin a-și povesti pe scurt viața, descriind apoi cum și-a început ea afacerea, cum a evoluat și cum este acum. M-a fascinat de-a dreptul. E aproape neverosimilă povestea ei, modul în care s-a dezvoltat Nasty Gal cu atât mai mult, dar știm for a fact că exact așa s-au întâmplat lucrurile, ceea ce face totul și mai uluitor. Dă sfaturi, se dă exemplu negativ nu o dată, creează uneori o imaginea unei companii aparent idilice (citiți doar ultimele știri despre Nasty Gal și o să vedeți că nu e totul chiar roz) și condimentează totul, din când în când, și cu câte o informație personală.

Ceea ce m-a cucerit pe mine însă este umorul ei. Se autoironizează nu o dată, nu ia mai nimic în serios și dă până și sfaturile profesionale într-un mod aparte care m-a distrat teribil. A făcut cartea extrem de ușor și de plăcut de citit. Are câte o ilustrație înainte de fiecare capitol, capitolele în sine încep cu o pagină complet neagră și între ele avem și două-trei pagini în care este prezentat portretul unei alte girlboss, scrisă de ele însele. Nu pare mare lucru însă, dar sunt detalii pe care le-am observat și apreciat și care au contribuit mult la plăcerea lecturii.

Nu sunt de acord cu tot ce zice ea aici, dar nici nu se așteaptă la asta. Unele lucruri mi-au rămas însă în cap și care sigur o să mă ajute cândva. E mult mai mult decât mă așteptam.Vă recomand să o citiți dacă aveți ocazia. În engleză, preferabil.

„The world loves to tell you how difficult things are, and the world’s not exaggerating. And that’s a real bummer. But, here’s the real shit: you can have it all, and nothing comes easy. You will make sacrifices and compromises, get let down and let other people down, fail and start over, break some hearts, take some names, and learn to pick up and continue when your own heart gets broken. But difficult doesn’t mean impossible, and out of the bajillions of things in this universe that you can’t control, what you can control is how hard you try, and if or when to pack it in.”

Războiul celor două roze #1: Pasărea furtunii – Conn Iggulden

Posted on

con-iggulden-pasarea-furtunii-c1Dacă bântuiți pe aici de ceva timp, știți probabil că îmi place mult istoria și citesc ori de câte ori pot. Cu toate astea, istoria Marii Britanii nu e deloc punctul meu forte. E complicată rău, încurc regii într-o veselie și politica lor încâlcită mă zăpăcește. Despre Războiul celor două roze nu știam prea multe,informațiile mele rezumându-se pretty much la perioada în care a avut loc conflictul și la casele adversare. Mi-a fost deci frică, ca de fiecare dată de altfel, să nu dau peste un stil foarte alambicat și enorm de multe informații politice. Ei bine, nu a fost cazul.

Conn Iggulden (superb nume) are un stil foarte curat de a scrie. Fără înflorituri, fără arhaisme sau fraze prea lungi. Nu are nici descrieri exagerate sau prea amănunțite, m-a pierdut doar din când în când în timpul scenelor de bătălie. Nu e bai, mereu mi se întâmplă asta oricum. Din punctul meu de vedere, aspectul ăsta e unul din marile puncte forte ale romanului. Multă lume cred că ezită să citească romane istorice tocmai din cauza asta și pot să înțeleg, dar aia chiar nu aveți de ce să vă faceți griji.

Personajele îmi plac tare mult. Unele sunt inspirate din personalități reale, altele nu. Mi-au plăcut cam toate, în afară de rege, însă în mod special Derry si ducele de York. Sunt destul de bine construite, cu detalii suficiente pentru a-ți da seama cum stă treaba cu ei. V-aș sfătui însă să rezistați tentației de a căuta pe net informații despre personalitățile care le-au inspirat. Nu de alta, dar vă dați singuri spoilere (guilty as charged, eu nu am rezistat). Margaret, care e probabil pesonajul cu care ar fi trebuit să rezonez cel mai tare, nu m-a prea impresionat. Nu că ar fi ceva în neregulă cu ea, dar parcă abia încep să o cunosc, povestea ei e la început de tot încă și nu mi-am format o părere completă și definitivă. Ducele de Warwick însă (sper că îmi amintesc bine și chiar așa îl cheamă) e foarte promițător însă.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit însă e faptul că la finalul volumul avem câteva pagini în care Conn explică multe detalii legate de roman și modul în care l-a gândit. Ne spune care personaje sunt reale și care nu (explică chiar și de ce le-a inventat, which is pretty cool), ce evenimente s-au întâmplat în realitate și ce a rămas în continuare ca inexplicabil sau misterios și chiar și o mică istorie a ceea ce s-a întâmplat înainte de război. Are și genealogii, hărți și o listă a personajelor, practic tot ce aveți nevoie pentru a citi un roman istoric (eu de astea trei nu m-am atins, recunosc, iar asta pentru că nu am avut nevoie).

Sunt foarte plăcut impresionată și aștept cu nerăbdare să apară și la noi volumul doi. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

 

Obiecte ascuțite – Gillian Flynn

Posted on

2796_26efc5d0Am citit până acum două cărți de Gillian Flynn (trei cu asta) și plănuiesc să citesc tot ce scrie. Stilul ei mi se pare minunat de dubios și de bolnav, așa că nu mă pot abține. Dintre toate trei însă, cred că Obiecte ascuțite e, din aproape toate punctele de vedere, cea mai cea.

În primul rând, e o carte destul de subțirica și ușor de citit. Am dat-o gata în vreo trei nopți. În mod normal aș comenta puțin aspectul ăsta (îmi plac în general cărțile mari, care permit o analiză mai amănunțită a personajelor și existența mai multor detalii), dar de data asta mi se pare că s-a potrivit cu ritmul poveștii și cu perioada de timp în care se petrece acțiunea. Mai mult chiar, talentul lui Flynn de a reda esența unui personaj e atât de impresionant că nici nu are nevoie de multe pagini sau capitole pentru asta.

Cât despre personaje…. oh boy. Gillian chiar și-a făcut de cap de data asta. Nu există nici măcar unul cât de cât sănătos la cap în romanul ăsta, ba din contră, parcă se iau la întrecere să vadă care e mai fucked up. Aș paria pe Adora și Amma, deși nici cu Camille nu îmi e rușine. Curry și Eileen mă sperie în mod deosebit însă și mi se par la fel de periculoși ca oricine altcineva din roman. Poate nu par, but trust me, they are.

Ar trebui probabil să vă spun și că romanul e foarte deprimant. Nu o să vă simțiți bine citindu-l, nu e literatură escapistă, nu o citiți ca să vă simțiți mai bine sau ca să evadați puțin. Nu țin minte nicio scenă cât de cât normală, darămite veselă. O să vă lase un gust amar, o să vă enerveze, o să vă dezguste și posibil să vă și deprime. Ăsta îi e scopul, asta și obține, de-asta mi-a și plăcut.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a citi această carte.

 

Șaman – Kim Stanley Robinson

Posted on

kim-stanley-robinson-saman-c1First things first, avem un nou sponsor al blogului: Nemira! Mor de încântare, nu alta, încă de când am aflat. Colecția lor de fantasy e orgasmică de-a dreptul și încerc să o adun puțin câte puțin de destul de mult timp.

Înapoi la oile noastre acum. Am citit pentru prima oară despre carte pe site-ul celor de la Nemira și mi-am dat seama de pe atunci că e genul de subiect hit or miss: ori e foarte mișto, ori nu prea. Nu mă refer aici la partea cu șamanul, ci la faptul că acțiunea e plasată acum treizeci de mii de ani. După mine, e destul de greu să faci o acțiune plasată într-o asemenea eră interesantă și cât mai puțin clișeică. Am avut deci ceva emoții când am găsit-o în colet, iar acum, când am terminat-o, sunt în continuare nehotărâtă. Romanul are multe puncte forte și la fel de multe slabe, deci a-mi forma o părere finală nu e chiar un lucru ușor.

Începutul a fost greu. Kim Stanley are mania descrierilor lungi și amănunțite. Am citit preț de câteva pagini bune despre cum ar trebui să fie lemnul perfect pentru aprins focul și cum sunt, în schimb, cele pe care le găsea Loon. Nu sunt o mare fană a descrierilor de genul, dar spre fericirea mea, au ajuns fie să mai dispară pe parcurs, fie să nu le mai observ eu. Vă sfătuiesc să perseverați dacă vă descurajați la început, nu durează mult.

De cum apar și mai multe personaje, lucrurile devin și mai bune. Heather mi-a plăcut mult din start, iar relația ei cu Thorn m-a amuzat teribil. Loon nu m-a impresionat deloc, cum nu m-a dat pe spate nici Elga. Mi-aș fi dorit ca Stanley să lucreze mai mult la personaje, să le facă mai rotunde și cu ceva mai multe detalii. N-a fost rău nici așa, dar știți probabil că de obicei personajele îmi plac cel mai mult la o carte, așa că nu am avut cum să nu comentez puțin.

Mai trebuie să menționez neapărat scenele cel puțin dubioase pe care le veți întâlni în roman. Nu intru în detalii ca să nu vă dau spoilere, dar o să găsiți o groază de tabuuri răspândite prin carte și e posibil să deranjeze pe unii. În cazul meu nu s-a întâmplat asta, dar mintea mea merge oricum mult pe cărări dubioase, așa că bănuiesc că nu se prea pune. V-am avertizat.

All in all, not bad. Aveți puțintică răbdare, perseverați and give it a go. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

 

Altfel… și totuși Alice – Lisa Genova

Posted on

946126Am mai citit până acum câteva cărți cu Alzheimer în centru, dar romanul Lisei Genova e cel care m-a impresionat și marcat cel mai tare, deși nu chiar în modul în care ați crede. Mă face să îmi pun întrebări pe care aș fi preferat să le evit, dar au făcut cartea cu atât mai memorabilă.

Alice este profesoară de psihologie cognitivă la Harvard. Pot să îmi dau seama că Lisa a ales fix meseria asta și Harvardul ca să arate cât mai bine contrastul dintre cum era înainte Alice și cum a ajuns când s-a îmbolnăvit, dar mi s-a părut puțin cam prea evident. Alzheimerul e oribil oricum și efectele sunt la fel de nasoale pentru oricine, nu e nevoie să mi se vâre sub nas un profesor de la Harvard ca să mă prind de asta.

În rest m-a rupt la corazon și m-a și iritat. În ciuda paragrafului de mai sus, cartea m-a emoționat nespus și m-a deprimat la fel de tare. Știu cum e Alzheimerul, l-am văzut în acțiune și îl văd și acum, dar cărțile m-au emoționat întotdeauna și era culmea naibii ca fix asta să nu o facă. Viața și declinul lui Alice, familia ei și modul în care sunt afectate relațiile ei sunt redate sfâșietor de frumos, cu o singură umbră care mi-a cam stricat farmecul lecturii și m-a iritat peste măsură nu doar o dată: John, soțul ei. Deși mi-a plăcut la început, dă de la un moment dat dovadă de un egoism feroce și de o cruzime la care nu mă așteptam. Mi se strângea oricum inima când vedeam cum îi vorbea uneori familia lui Alice sau cum o tratau ca și cum nici nu ar fi fost acolo, dar John a sărit calul. E mai realist asa poate, prea ar fi fost romantic și frumos altfel.

As și vrut parcă să fie mai lungă, mi s-a părut că s-a grăbit pe alocuri. Sare peste luni întregi și nu detaliază pe cât de mult mi-ar fi plăcut mie. Pe unii poate i-ar plictisi asta, pentru mine ar fi fost perfect. Plănuiesc să mă uit și la film, să prelungesc puțin suferința. Trăiască masochismul.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru carte.

Cariera malefică – Robert Galbraith

Posted on

cariera-malefica_1_fullsizeAșa cum cred că am mai spus-o pe aici, îmi place de Strike și de Robin de mor, ei fiind principalul motiv pentru care citesc seria asta. Cazurile nu sunt rele, dar nu sunt principala atracție pentru mine. De data asta însă ele se întrepătrund extrem de bine și m-au făcut să îmi placă volumul ăsta mai mult decât celelalte două. De data asta cazul de care se ocupă Strike și Robin hits close to home, cum ar zice englezul. Robin primește prin curier un picior de femeie într-o cutie. E un caz personal, e un caz periculos și îi solicită mai mult ca până acum, ceea ce se vede și în relațiile lor. O să o iau pe rând.

Cazul mi-a plăcut mult, deși a durat ceva până să mă prind cine-i cine. Devenise enervant la un moment, Rowling aruncând numele suspecților pe fiecare pagină, dar fără să explice clar care e treaba cu fiecare ca să îi putem și noi diferenția. Și-a revenit însă destul de repede și de atunci încolo there was no stopping me. Am citit în disperare până la ore tembele și am citit chiar și în timpul zilei, în weekend, ceea ce mi se întâmplă extraordinar de rar. Avem muuuuult abuz în cazul ăsta, mulți bărbați mizerabili și multă frustrare cauzată de ele.

Același lucru pot să îl spun și despre personaje. Aflăm impresionant de multe despre ele și unele detalii pun personajele (pe Strike și pe Robin adică) în altă lumină. Relația dintre ei e un deliciu. Strike începe să accepte ce se întâmplă, dă în încăpățânare idioată alteori și e adorabil mai tot timpul. Robin, pe de altă parte, e prostovancă rău de tot. I-aș fi tras bucuroasă o pereche de palme în mai multe ocazii, dar trăiesc cu speranță că își scoate capul din nisip în volumul următor. O ține așa până la final chiar, ca să fie treaba treabă. Îmi place oricum de ea totuși, probabil mai ales pentru că știu ce poate Rowling să facă din ea. And she will.

Cică în 2017 apare volumul următor. Mult de așteptat, sincer. Aveți totuși timp, dacă nu sunteți deja la zi, să citiți toate volumele.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru șansa de a citi și volumul ăsta.