RSS Feed

Tag Archives: Sarah J. Maas

Tower of Dawn – Sarah J. Maas

Posted on

9781408887974Cred că am mai spus aici, cândva, că am o atracție ciudată și, ca să fiu sinceră, ușor ridicolă pentru Sarah J. Maas. Nu scrie opere de artă, găsim și clișee cu duiumul, dar cumva tot reușesc, de cele mai multe ori, să mă ungă pe suflet și să îmi dea starea aia de cald și bine. De asta am simțit nevoia și săptămânile trecute, așa că am întins mâna spre singurul volum de Maas necitit din bibliotecă. Nu mi-a prea ieșit figura.

Cam ca toate volumele ei, și ăsta e lung ca o zi de post. Nu ar fi asta o problema (știți probabil, dacă sunteți de ceva timp pe aici, că îmi plac mult romanele fantasy lungi), dar nu se întâmplă mai nimic. Aș putea trece peste asta dacă personajele pe care s-a pus un accent atât de mare mi-ar fi fost într-un fel simpatice. Nu a fost cazul. Chaol nu îmi place mai deloc. M-am cam săturat, în general și în romanele ei în mod special, de bărbați nobili,  cu acel male instinct ridicol care pare că o fascinează atât de tare pe Maas și femeile micuțe și firave și adorabile, dar strong de fapt și badass cică care gravitează în jurul lor. Vorbesc, desigur, despre Yrene Towers, personajul feminin principal. E făcută după același tipar după care își face Maas mai toate personajele feminine din prim plan și ar fi putut să crape oricând, că nici că mi-ar fi păsat. Singurul personaj feminin cât de cât interesant și cu potențial e prințesa Hasar (parcă așa o chema), pe care evident că nu se pune nici măcar o fracțiune din accentul care se pune pe Yrene. Prinții m-au lăsat complet rece, nu am reușit nici la ultima pagină să fac diferența între ei prin nume. Nu sunt deloc bine conturați, nu au personalitate proprie, reușeam cât de cât să îmi dau seama de câte ceva strict după detalii cheie gen pe lângă cine apar în scene sau ce simt pentru cine. Un mare meh tot ansamblul.

Cât despre plot, la fel. Povestea de dragoste inevitabilă e ridicol de ușor de mirosit din start și simpla ei prezență mă irită grav. De ce o simți nevoia să ofere absolut fiecărui personaj important o pereche, nu știu, pare că are senzația că altfel nu sunt compleți. Era evident din start și care o să fie rezultatul misiunii lui Chaol, că doar ce altceva se putea întâmpla oricum. Cât despre plot twistul final, numai plot twist nu a fost. Predictable, presărat după cu tot felul de detalii aruncate așa random, deloc susținute de orice altceva din carte, nu m-a convins deloc.

Sunt obișnuită deja cu romanele lui Maas: ceva mai hit or miss mai rar. Unele volume mă prind și vrăjesc cum puține altele o fac, pe când altele sunt apă de ploaie. Asta s-a întâmplat și acum. Nu m-a prins, nu m-a vrăjit, nu m-a făcut să aștept să vină seara și să mă pun pe citit. Trăiesc cu speranța că măcar următorul volum, ultimul din serie, o să fie mai ok.

 

Reclame

Empire of Storms – Sarah J. Maas

Posted on

eos-coverNu sunt teribil de convinsă de ce, dar insist rău cu Sarah J. Maas. Ăsta e al cincilea volum din serie, unul imens oricum, și știu deja că o să citesc oricum toată seria, orice ar fi. Așa cum observ că m-a obișnuit deja, am o groază de lucruri de spus despre cartea ei, unele de bine, multe de mai puțin bine. Să începem, zic.

Primul lucru care îmi place e că femeia asta când scrie, apoi scrie. Mult. She takes her time, spune povestea în ritmul propriu, fără să se grăbească, fără să sară peste chestii. E fix pe gustul meu treaba asta, mai ales în cazul ei. Are o mulțime de personaje centrale, multe fire narative și cred că ar ieși un mare fail dacă nu ar acorda ceva atenția fiecăruia în parte. Nu pe cât de multă mi-aș dori în cazul unora, pentru mine practic orice personaj din carte fiind mai interesant decât Rowan și Aelin, dar na.

Urmează bubele mari ale seriei, după mine: Rowan și Aelin. Aș bate la ei ca la covor. Personaje mai exagerate foarte rar am întâlnit. De fapt, nu îmi vine niciun exemplu în minte acum. Să explic. Aelin se presupune că e protagonista și eroina seriei, o femeie ultra curajoasă, ultra deșteaptă, ultra independentă, ultra badass mai ales, ultra ultra toate. Și dear god, Maas chiar vrea te convingă de asta. Prin tot și prin orice. Problema e că se chinuie atât de tare că dă în penibil des și rău. De credibilitate nici nu mai zic. De foarte, foarte multe ori mi s-a întâmplat să cringe (scuze, dar chiar nu găsesc echivalentul în română) văzând cât se screme și mai ales cum ne arată cât de impresionată e absolut toată lumea de ea. Cu Rowan e aproape la fel. Relația lor e și ea atât de trasă de păr că îmi dau ochii peste cap chiar și când scriu asta. Eu înțeleg că masculii Fae au instinctele altfel, că sunt mult mai…. primal cred, dar nu e nevoie să îi faci să mărâie la orice, sa se poarte ca acei masculi feroce care nu acceptă nici măcar să respire cineva pe lângă o femeie. E penibil, e insultător, e enervant. Toți sunt așa, dar evident că în cazul lui Rowan trebuia dus la extrem, că doar el e mascului alfa, cel mai cel. Marele minus al seriei și al volumului ăstuia, în mod special, de aici vine.

Ce mi-a plăcut însă este plotul și modul în care cel puțin pare până acum că a gândit Maas totul. Nu pot să vă zic, evident, dar mi se pare că se leagă, că a fost planificat cum trebuie și că e chiar interesant construit totul. Sper să nu dea cu bâta-n baltă. Sper să nu se termine totul într-o fericire perpetuă, cu curcubee și toată lumea în viață și într-o relație ideală. Sper să iasă din tipar și sper să mă surprindă. Am dubii.

Am deja și volumul următor, Tower of Dawn, dar nu pot să spun că mor de nerăbdare să îl citesc. Din câte știu (I could be wrong), nu va continua de unde s-a terminat ăsta, ci ne va arăta ce a făcut Chaol între timp (el nu apare deloc în volumul ăsta). Nu mă încântă teribil de tare ideea, dar în lunile următoare sigur va urma și recenzia aia. Guilty pleasure, asta e seria asta pentru mine (și cam orice scrie Maas, observ). Probabil și dacă mai apare o serie cu fix aceleași personaje reciclate (cum e și asta, de altfel), tot o să o citesc.

 

Tronul de cleștar #4: Queen of Shadows – Sarah J. Maas

Posted on

81ncvdow0qlAcum câteva luni am comandat de pe Okian volumele 4 și 5 din seria lui Maas, prinzându-le la ceva ofertă bună atunci. Până să ajung însă să le citesc, evident că am uitat mai tot din ce s-a întâmplat în primele 3 volume, așa că m-a pus să le recitesc, which I did (de aici pauzele cam mari între unele recenzii). Am avut parte de surprize. Volumul care îmi plăcuse înainte cel mai mult (al doilea) a fost acum meh, pe când primul și al treilea m-au captivat mult mai tare. Cu volumul 4 a fost ca la loterie, mai ales având în vedere că deja nu prea mai știu la ce să mă aștept de la Maas.

Volumul ăsta e foarte diferit de cele dinainte, așa că mi-a și plăcut în alt mod. În primul și în primul rând, m-a prins imediat, dar nu în modul ăla de vai-cât-e-de-palpitant. E singurul volum din serie (cel puțin de până acum) care a lăsat personajele să se dezvolte și să se desfășoare. E un volum mare, are aproape 650 de pagini și un scris mic. În toate paginile astea, nu mi-a stat niciodată inima, nu au fost momente atât de palpitante încât să îmi țin respirația și nici nu am simțit nevoia, iar asta pentru că mi s-a oferit ceva ce îmi place mult mai mult. Mi-a oferit un număr mare de pagini cu acțiune mai lentă, dar cu mult spațiu de dezvoltare pentru personaje. S-au rotunjit toate, au devenit în sfârșit mai multe ca niște ființe vii pe care am ajuns să le cunosc și să le înțeleg.

Aelin nu mă dă pe spate. Prea e miezul din dodoașcă, prea se învârte toată lumea în jurul ei, prea i se suflă pene în cur.  Un personaj oarecum tipic, ultra puternic deși dracu știe de ce, the savior, the bla bla. Rowan e Rhysand, dar less awesome. There, I said it. Ce nu pot eu să înțeleg e cum s-a transformat el așa brusc dintr-un tip absolut abuziv și idiot în masculul perfect, cum nu înțeleg nici transformarea lui Aedion. Lysandra îmi place cel mai mult, urmată de Manon probabil. Au povești mai interesante (a Lysandrei e doar menționată din când în când, că de ce nu), ele însele sunt personaje mai interesante și mai credibile și mai demne de a fi în centru poveștii decât Aelin și sper numai să nu se strice după.

Plotul nu m-a interesat mai deloc, așa că nici nu o să vorbesc despre el. Meh. Bătălie (puțin credibilă, if you ask me), planuri, trădări, comploturi, ciorba normală. Știu că pare că mă contrazic în paragraful de mai sus, de unde reiese că personajele nu mă încântă, deși am zis că mi-a plăcut mult că am avut la dispoziție atâtea pagini doar cu ele aproape. Ce vreau eu să spun de fapt e că am adorat să am 650 de pagini în care să îmi dau seama exact cum sunt ele, ce antipatii am și e ce. Frumos, pe îndelete, fără să mă grăbească nimeni. O schimbare tare plăcută (care mă face să îmi fie taaaare dor de Patrick Rothfuss).

O să mai bag câteva alte romane random între, iar apoi comand volumul 6 și mă iau la trântă cu al cincilea. Because I can.

A Court of Wings and Ruin – Sarah J. Maas

Posted on

ACOWAR_USNu aveți idee cât am așteptat cartea asta. Am vânat-o ceva de speriat și, de cum am văzut-o pe Okian, am și pus comandă și am avut-o în mână mai repede decât mă așteptam. Am avut o experiență destul de ciudată cu ea: deși nu m-a dat deloc pe spate, m-a prins al naibii de tare și am citit cu fiecare ocazie pe care am avut-o, inclusiv ziua când eram liberă, which I almost never do.

Cu toate astea însă, nici nu se compară cu al doilea volum (recenzie aici). Parcă nu m-a convins nimic. Relația dintre ea și Rhys (meh – așa aș descrie) are parcă muuuult mai multe scene pline de dulcegării și trase de păr care ori nu erau în al doilea volum, ori eram eu în faze dubioase și nu am băgat de seamă. Nu mi-a plăcut niciun personaj, nu am avut favoriți, nu mi-a prea tresărit inima decât la final (despre care o sa vorbesc mai încolo), nici plotul nu m-a încântat.

Feyre, personajul principal, m-a iritat chiar nu o dată. Cumva a reușit să devină eroina tipică, the special snowflake care se sacrifică pentru binele suprem și care iubește și e iubită cum nimeni nu a mai fost ever. Ochi dați peste cap la infinit. La fel și cu Rhys, care și când greșește nu greșește de fapt, se pare, și care a reușit să mă facă să nu îl mai plac, după ce leșinasem după el în volumul doi. Cassian m-a iritat și e mai laș decât îmi aminteam, Az e meh, Mor la fel, Nesta e puțin trasă de păr. Nimeni relatable sau simpatic.

Plotul nu e nici el cine știe ce. Totul este alb și negru, avem vechea tradiție a armatei rele versus armata bună, mult prea tradițional și cuminte pentru gustul meu. Se termină aiurea, dacă e să mă întrebați, și complet nerealist. Un conflict de magnitudinea celui pe care îl prezintă Maas nu se poate încheia așa și nu poate exista a magical fix pentru orice. Asta dacă vrei să scrii un roman cât de cât ok, vreau să zic.

Și totuși am citit în disperare, weekendul trecut aproape că numai asta am făcut, iar eu extrem de rar citesc ziua. M-a prins rău de tot (și azi-noapte am stat până la 2:30 să o termin), deși recenzia asta arată clar că nu mă încântă. Are totuși Maas ceva care mă atrage pe mine, se pare. În curând o să mă pun să recitesc și cealaltă serie, că tot am două volume noi și nu mai țin minte nimic. Atunci să vedeți.

 

A Court of Mist and Fury – Sarah J. Maas

Posted on

a_court_of_mist_and_fury_-_uk_coverNu țin minte când am fost ultima oară atât de entuziasmată de o carte. Când am citit volumul doi din cealaltă serie a ei (pe care mă gândesc serios să o iau de la capăt și să o și termin) sau când am dat peste seria lui Laini Taylor poate. Am înnebunit pe toată lumea cu ea, mai ales pe Rox, care a trebuit, săraca, să îmi suporte delirul seri la rând. E dumnezeu pe pământ cartea asta, oameni buni, dumnezeu pe pământ nu alta. Are 600 și ceva de pagini și putea să aibă de trei ori pe-atât și tot n-ar fi fost de-ajuns.

Am adorat-o de la început și până la final și let me tell you that I was right about Rhys and Tamlin. I was so fucking right. Iubesc personajele cu pasiune, mai ales pe Rhys, evident, căruia nu sunt în stare să îi găsesc niciun defect. Orice alt personaj masculin de genul despre care am citit până acum e un rahat în ploaie prin comparație. Pe toate le are, domnule, n-am văzut așa ceva. Parcă mi-ar fi intrat Maas în minte, ar fi văzut exact cum îmi închipui eu personajul masculin perfect și apoi l-a pus pe hârtie. Aș putea vorbi despre el la infinit, dar încerc să nu. Vă mai spun doar că dacă mi-ați pune în față 2000 de pagini doar cu el făcând chestii normale, de la spălat șosete la mâncat, le-aș citit pe toate fără să clipesc și fără să mă plictisesc.

Feyre a început să îmi placă și ea mai mult. M-a frustrat în prima parte a volumul de-am crezut că mor de nervi, dar și-a revenit destul de repede și de atunci a mers din bine în mai bine. Se transformă, evoluează, refuză să se mai lase folosită și abuzată, se îndoiește de ea însăși, are momente de curaj cretin, e mai credibilă decât mă așteptam și mai umană decât sper de obicei să găsesc în romane fantasy YA. Îmi place de ea și, deși Rhys e dumnezeul meu, firul ei narativ mă interesează și mă intrigă cel mai tare. Mai sunt 4 volume în care cine știe ce naiba se întâmplă și ce mai face. De Tamlin nici n-o să vorbesc. Îl detest cu atâta pasiune că mă enervez numai când mă gândesc la el.

Plotul devine și el din ce în ce mai interesant, dar recunosc că el m-a interesant cel mai puțin. Trebuie neapărat să menționez totuși și cât de al naibii de erotică e cartea asta. Surprinzător, având în vedere că a fost publicată la ceva editură de copii, dar boy oh boy. Muuuult sex, frățioare, în astea 600 de pagini. Tare mult și de mai multe tipuri. Scris și mișto, nu oricum. Mai bagă ea Maas câte un eufemism tâmpițel din loc în loc, dar le și zice pe nume în alte ocazii, așa că o iertăm.

Ce o să mă fac eu până în aprilie, când cică ar apărea volumul trei, nu știu. Sunt prea prinsă de lumea asta ca să pot acum să mă apuc de altceva. O să recitesc primele trei volume din Throne of Glass și o să mă apuc și de celelalte probabil. I am sane like that. Faceți-vă și voi o favoare și puneți mâna și citiți ce scrie femeia asta, ca pierdeți multe.

 

 

 

A Court of Thorns and Roses – Sarah J. Maas

Posted on

descărcareMi-am propus acum ceva timp să citesc tot ce scrie Sarah J. Maas  și mă țin de cuvânt. Deși știu că a apărut tradusă și la noi (la editura Rao parcă), le-am vrut în engleză, așa că am profitat și mi le-am cumpărat de la Okian din Brașov (direct de la librărie, nu de pe net). Am dat-o gata destul de repede și acum vin cu deloc umila mea impresie.

Să începem. După ce am luat cărțile și am citit pe spate despre ce e vorba (da, în ordinea asta) și am văzut că unele personaje sunt zâne, m-am speriat. Cum adică zâne, bre? În capul meu, zânele sunt ca alea din Frumoasa din pădurea adormită (adică așa). Ei bine, cele din seria lui Maas nu sunt deloc așa. Dar deloc. În viziunea lui Maas, zânele sunt mult mai diversificate. Unele au pielea colorată și aripi și arată în fel și chip, altele (high fae li se zice în engleză) arată absolut superb și au puteri deosebite. Nici în clin nici în mâneca cu ce îmi închipuiam eu deci.

Personajele sunt așa și așa. Mă confrunt iar cu marea mea problemă legată de personajele masculine din fantasy: de ce naiba alege toată lumea să pună ca personaj principal un tip foarte bun, cinstit, onest ș.a.m.d (adică perfect) și un personaj masculin al naibii de interesant și complicat ca personaj secundar sau some sort of villain? De ce nu invers? De când e banalul și plicticosul mai ok? În caz că nu e evident până acum, peste asta am dat și aici. Tamlin (pricipalul adică) e mișto, nu neg, dar e prea bun. Rhysand pe de altă parte e dumnezeu pe pământ. Conflicted, interesant, complicat, dark, divin. Nu e el în prim-plan, evident, că de ce ar fi? Nu știu de ce mă plâng, așa e în toate.

Ce mă sâcâie însă destul de tare e modul în care cumva totul pare să fie ok până la urmă. Indiferent cât de nasol ajung lucrurile, indiferent de diferențele dintre personaje, there is a magic fix for everything. Sper că nu o să continue așa și tind să cred că nu o să o facă, asta dacă îmi amintesc bine cealaltă serie. Ar fi păcat, nu de-alta.

Am văzut pe Goodreads că o să fie șase volume în serie și nu pot decât să mă bucur. Îmi place până acum și cărțile de genul reușesc să încălzească părticica aia încă ne-moartă din sufletul meu.

 

 

 

 

Tronul de cleștar #3: Heir of Fire – Sarah J. Maas

Posted on

descărcareCum am aflat că a apărut al treilea volum al seriei, cum mi-am pus în cap să îl citesc cât mai repede posibil, ceea ce am și făcut. M-am apucat de volum pe la miezul nopții și abia la patru fără ceva am reușit să mă conving că ar cam trebui să mă culc. Uitasem cât de mult îmi place seria. Mi-am amintit acum.

Deși nu se compară cu al doilea volum, care mi-a plăcut cel mai tare, Heir of Fire este de personaje și întâmplări interesante. Să le luăm pe rând.

Acțiunea e puțin mai ciudată aici. Primele trei sferturi din volum nu am stat cu sufletul la gură. Nu s-a întâmplat nimic extraordinar de palpitant, dar în schimb am găsit întâmplările interesante și mă făceau totuși să mă întreb ce o să se întâmple în continuare. Crown of Midnight câștigă detașat la acest capitol. Nu m-am plictisit deloc citind, dacă asta ați înțeles de aici, dar puțin suspans nu ar fi stricat. Poate pentru voi o să fie, who knows.

Personajele mi-au plăcut, ca de obicei, cel mai mult. Caelena își cam plânge de milă, dar, cum am devenit foarte empatică în ultimul timp, am înțeles-o. M-a impresionat foarte tare felul în care Sarah J. Maas reușește să mă facă să o înțeleg și să o cred. Cred că am mai spus asta în celelalte recenzii ale seriei, dar foarte rar reușește un autor să facă asta, ce să mai vorbesc despre un autor de YA. Întâlnesc mereu personajul broken, de care se presupune că viața și-a bătut joc și care își petrece cea mai mare parte a timpului feeling sorry for himself/herself sau folosindu-se de asta pentru a-și găsi scuze, dar cu Caelena lucrurile stau puțin altfel. I-am înțeles traumele și pierderile, am apreciat existența întunericului din ea și am înțeles faptul că îi e extraordinar de greu să treacă peste ele. Partea dinspre final e puțin cam dramatică pentru gustul meu însă. Nu zic la ce mă refer. E spoiler.

Apar câteva personaje noi, toate interesante. La unele e ușor să-ți dai seama dacă vor avea sau nu un rol important în serie, la altele nu. Nu mi-a plăcut să citesc capitolele lui Manon, însă. M-au plictisit puțin și încă nu îmi dau seama care e treaba cu ea (în ceea ce privește plotul adică). Unul din aceste personaje m-a surprins însă în ceea ce privește the love story, dar numai de bine aici. Ne-am îndepărtat iar de poveste tipică și clișeică YA.

Sfârșitul acestui volum m-a făcut, ca de obicei, să mă întreb cum naiba o să stau până apare următorul (o să fie șase în total, se pare). Mă consolez totuși cu gândul că, practic, o să am încă trei volume de citit. Yeeey.

 

P.S. Nu îmi cereți să vă trimit cartea.