RSS Feed

Category Archives: Carti de dragoste

Uneltiri întunecate #1: Doamna de la Miezul Nopții – Cassandra Clare

Posted on

doamna-de-la-miezul-noptiiDacă vă perindați pe aici de ceva timp, știți probabil cât de mult m-a uns la suflet seria Dispozitivelor Infernale. Din motive pe care nu reușesc să le înțeleg, am fost entuziasmată să citesc Doamna de la Miezul Nopții. Mi-a trecut repede. Cartea e foarte, foarte proastă, o telenovelă pe hârtie de la început și până la sfârșit care a făcut să mi se scorojească creierul.

Plotul este absolut irelevant, iar asta pentru că absolut tot ce se întâmplă în cartea asta, de la mâncat la luptat la dormit reușește cumva să fie numai despre cei doi mari enervanți ai romanului, Emma și Julian. E de un ridicol absolut. Nu avem doar clișeica iubire imposibilă, dar ne și este vârâtă sub nas cu absolut fiecare ocazie, să nu cumva să uităm cât de mult se iubesc cei doi, chiar dacă ei, proști făcuți grămadă fiind, realizează cu mult după ce era deja evident pentru toată lumea. Evident că urmează nesfârșitele gânduri despre cât de imposibil e pentru ei doi sa fie împreună, ce minunat e celălalt, ce frumos îi sta firul de păr și ce bătături încântătoare are. Se vede de la o poștă cât de tare își dorește Clare să amețească și să cucerească adolescentele și o face fără absolut nicio urmă de finețe, inteligență sau talent. Le pune acolo să fie, numărul contează.

Personajele sunt la fel de dureroase. Emma și Julian sunt absolut lipsiți de personalitate. M-a iritat fiecare rând scris despre ei, deci nici nu se mai pune problema să simt vreo urmă de simpatie măcar pentru vreunul dintre ei. Sunt imaturi și stupizi, iar Clare a simțit nevoia să facă rahatul praf înconjurându-i pe amândoi cu un aer tragic pe care nu am reușit să îl înțeleg. Dacă romanul ar fi fost scris altfel și nu mi s-ar fi aruncat asta în față atât de des, poate că aș fi fost mai impresionată, dar așa nu a reușit decât să mă irite și mai tare. Nu înțeleg martiriul forțat, nu înțeleg prostia și lipsa de responsabilitate ridicate la rang de mare curaj și nici egoismul crunt nu mă prea încântă. Totul e exagerat și grețos. Doar două personaje mi-au trezit cât de cât interesul: Cristina și Ty. Niciunul dintre ei nu apare suficient de mult încât să merite cele 650 de pagini, dar măcar au totuși ceva potențial.

Sfârșitul e moțul din rahat. Ceva mai jenant și mai telenovelistic nu am citit de tare mult timp. Ultima frază ar putea oferi o mică șansă de a face totul mai interesant, dar bag mâna-n foc că nu o să se întâmple așa. Nu am absolut nicio speranță pentru volumele următoare, dar tot o să le citesc. Trebuie să văd până unde poate Cassandra Clare să ducă clișeul. La infinit, bănuiesc.

Sub aceeași stea – John Green

Posted on

629251God knows cât de sceptică am fost în legătură cu cartea asta. De-aia m-am și apucat acum de ea, când îmi doream să citesc cu totul altceva, ca să scap cât mai repede de ea. Citisem deja Orașe de hărtie, care nu m-a dat deloc pe spate și am încercat și să mă uit la filmul făcut după carte (mă refer la Sub aceeași stea), care m-a plictisit rapid și la care am renunțat pe la jumate. Știam și cum se termină, așa că vă dați seama că entuziasmul meu era destul de scăzut.

Pot să spun că mi-a plăcut. Dovada ar fi că am stat azi-noapte până la patru să o termin (mai aveam mai bine de jumate, cam trei sferturi, cred) și am petrecut o oră întreagă plângând. Dar să o luăm de la capăt.

Am găsit din start unele elemente pe care le-am întâlnit și în Orașe de hârtie. Umorul este cam același (nu prea l-am gustat, ca să fiu sinceră, decât de câteva ori), precum sunt și personajele, dacă mă întrebați pe mine. Avem aceiași adolescenți speciali care se găsesc and fall in love și se uită cu un oarecare aer de superioritate la tot restul omenirii. Nu prea mi-au plăcut toate astea, dar am observat cu surprindere că de la un moment dat nu le-am mai observat.

Spre marea mea uimire, povestea m-a prins chiar dacă știam totuși cum se va termina. Era și puțin masochism pe acolo, bănuiesc (sunt de fapt destul de sigură), dar am refuzat să mă culc până nu termin cartea. Am fost plăcut surprinsă de refuzul lui Green de a romantiza boala și de a face niște copii să pară eroi. Am văzut și eu oameni cu cancer și e oricum, numai frumos nu. Cancerul este prezentat cu toate părțile lui oribile și degradante, zic eu. Un mare plus cărții pentru asta.

Sentimentele pe care le provoacă romanul sunt, după mine, ceea ce fac cartea worth reading. Mă îndoiesc că se așteaptă cineva ca un roman cu bolnavi de cancer să fie ceva măcar plăcut, dar modul în care John Green îți rupe inima e demn de apreciat. Am început încet-încet să mă emoționez pentru a ajung la un moment dat să vărs câteva lacrimi. Nu m-am mai oprit o oră întreagă și mi-a luat după ceva timp să adorm pentru că mi se înfundase nasul și nu puteam să respir. Nici chiar la Se numea Sarah nu a fost așa.

V-aș recomanda-o, dar mă îndoiesc sincer că mai există cineva pe aici care nu a citit-o. Mulțumesc cu această ocazie editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman.

Dragoste – Isabel Allende

Posted on

318x425M-am declarat deja fana eternă a lui Allende, știți asta. Îmi place atât de mult, că nici măcar nu mă interesează să aflu în prealabil despre ce e vorba în cărțile ei, le vreau pur și simplu, doar pentru că le-a scris ea. Părerea mea despre Dragoste e însă puțin diferită de celelalte.

Ca să înțelegeți, cartea este practic o compilație a diferitor scene cu și despre dragoste din romanele și memoriile sale, grupate pe capitole ce încep cu părerile ei. Imaginați-vă că unul din autorii voștri preferați a ales o temă și a extras din propriile romane secvențe ce ilustrează acea temă, publicându-le apoi într-un volum. Cam asta e Dragoste.

Mi-a plăcut enorm să citesc introducerile făcut de Allende la fiecare capitol. Nu m-a uimit nimic, am parcă senzația că o cunosc deja, dar m-a fascinat așa cum a făcut-o și până acum. Aș fi vrut să fie mai lungi, mult mai lungi, dar, cum cartea are în jur de 200 de pagini, nu pot să mă plâng. 

Mi-a plăcut și să citesc fragmente din romanele pe care nu le-am parcurs încă. Mi-am dat seama că pe unele o să le ador, la altele mi-am pus câte un mic semn de întrebare, la toate mi s-au părut interesante personajele. Este, prin urmare, lectura ideală pentru cei care nu au citit încă nimic de Allende sau pentru cei care abia au început. Vă puteți astfel da seama ce v-ar plăcea și ce nu și vă puteți face o idee despre stilul, părerile și ideile autoarei.

Din cauza asta, totuși, volumul are și un minus pentru mine: am fost nevoită să sar peste pagini la aproape fiecare capitol. Nu aveam răbdarea necesară și nu vedeam de ce aș reciti fragmente pe care le recunoșteam din prima. Pentru mine, cărțile lui Isabel Allende sunt atât de interesante că nu aș putea să îmi pierd acum timpul recitindu-le, sunt multe prea multe minunății în cele pe care nu le-am parcurs încă pentru a putea face asta. După ce o să citesc tot ce a scris, da. Dar nu acum.

Nu o să mă opresc niciodată din a vă îndemna să îi citiți cărțile. Nu o fac nici acum. Puneți mâna pe ea.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Adam și Eva – Liviu Rebreanu

Posted on

Romanul acesta mi-a fost lăudat de toate persoanele cărora le-am spus că aș vrea să îl citesc, așa că vă dați seama ce tvrbcdsxașteptări mari am avut de la el. A fost totuși o dezamăgire.

Spun însă de la început că sunt de acord cu ceea ce am auzit până acum, și anume că Adam și Eva este ultimul gen de roman la care te-ai fi așteptat de la Rebreanu, pe care îl asociați probabil cu Ion. Dacă doriți totuși să vă surprindeți puțin, dați-i acestuia o șansă. O să vă surprindă, indiferent dacă o să vă placă sau nu. La mine așa a fost.

Mi-a plăcut ideea de la baza romanului, mi-a plăcut ingeniozitatea ei, nu mi-a displăcut modul în care e scrisă. A fost, deci, din aceste puncte de vedere, o surpriză plăcută. Nu o să vă dau detalii și vă sfătuiesc ca, în cazul în care vreți să îi dați o șansă, să nu vă interesați de plot înainte. Apucați-vă de roman fără să știți despre ce e vorba, cred că o să ajute și o să vă placă mai mult. 

Am spus totuși că a fost o dezamăgire. Nu m-a prins deloc, absolut deloc. M-am trezit că mă uit într-una la cuprins ca să văd cât mai am până se termină fiecare capitol. Am numărat fiecare pagină și abia am așteptat să o termin. Mai mult, azi-noapte am fost ferm decisă să o las baltă, dar, cum aveam în continuare chef de citit și vroiam ceva de pe Kindle, care nu era încărcat, am perseverat. Ultimele două capitole au fost ceva mai ok, dar impresia mea finală e aceeași. Mi s-a părut plictisitoare și previzibilă. Nu m-a impresionat deloc. Mi-e ciudă, că mă așteptam sincer să îmi placă pe cât de mult fusesem asigurată că o să-mi placă, dar chiar nu a fost așa.

Nu vă lăsați însă descurajați de părerea mea și încercați-o. Poate vouă o să vă placă.

Allegiant – Veronica Roth

Posted on

allegiant-by-veronica-roth__oPtM-am apucat de volumul trei al seriei fără prea multă tragere de inimă pentru că nu mai țineam minte decât numele personajelor pricipale, adică Tris și Four. Am recitit eu ultimele două pagini din Insurgent, dar nu m-a ajutat cu mai nimic. Îmi închipui că mulți dintre voi o să aibă problema asta, așa că vreau să vă liniștesc spunându-vă că pe măsură ce citiți o să începeți să vă amintiți. Nu tot – sunt încă câteva personaje pe care nu știu de unde să le iau – dar pe majoritatea. Nu vă descurajați deci.

Cred că sunt trei lucruri mari și late care mi-au plăcut. Primul ar fi faptul că alternează punctele de vedere ale lui Tris și Four, ceea ce nu s-a întâmplat în cele două volume anterioare. Am mai spus-o, o spun în continuare: îmi place să văd același lucru din puncte de vedere diferite. În plus, ajută enorm la cunoașterea personajelor și la înțelegerea lor.

Personajele mi-au plăcut chiar și mai mult. Nu mai țin minte cum erau în Divergent și Insurgent și mi-e lene să îmi recitesc recenziile, dar am simțit că citesc despre oameni adevărați și nu despre personaje. Am observat și apreciat enorm luptele interioare ale lor, precum și faptul că părțile lor negative sunt mai serioase decât te-ai aștepta dintr-o carte pentru adolescenți. Mi s-au părut bine construite din punct de vedere psihologic și am rezonat și cu Tris, și cu Four. Foarte rar mi se întâmplă să îmi placă personajul principal dintr-o carte, dar aici s-a întâmplat. Fix aici, spre ghinionul meu. Când o să citiți, o să înțelegeți.

Că tot am ajuns la aspectul ăsta, țin să îi urez un „Fuck you, bastard/bitch!” creaturii pline de inteligență și care scrie recenzii în mod impecabil care a simțit nevoia să spună cum se termină seria și ce se întâmplă cu personajele. Așa am reușit eu să aflu acum câteva săptămâni practic ce era mai important. Nu țin minte pe ce blog era, că i-aș lăsa un comentariu gigantic nu tocmai prietenos.

Să revenim acum, că m-am descărcat puțin.

Al treilea lucru care mi-a plăcut e legat de ceea ce transmite și are în prim plan seria: curajul și iubirea. Le-am mai întâlnit și în alte cărți, dar aici parcă m-au atins mai mult, m-au impresionat mai tare, poate pentru că chiar am crezut personajele atunci când vorbeau despre ele sau le puneau în practică.

Despre sfârșit nu am multe de spus, pentru că, așa cum am mai spus, știam deja ce o să se întâmple. Cu toate astea, mi se pare un sfârșit bun și potrivit pentru serie.

Ce-aș fi eu fără tine? – Guillaume Musso

Posted on

Uite că am extras primul bilețel din pahar și întâmplarea a făcut să dau peste Musso, în legătură cu care se orgasma toată lumea. Am fost deci la imagesbibliotecă și i-am cerut bibliotecarei să îmi dea orice carte de el. Mi-a dat-o pe asta, din simplul motiv că era singura disponibilă. Și uite așa a trecut Musso prin proba de foc, pe care nu reușesc să îmi dau seama dacă a trecut-o sau nu.

Ca să încerc cumva să îmi organizez ideile și poate, dacă am noroc, să mă dumiresc, o să enumăr și o să explic mai întâi ce nu mi-a plăcut, apoi ce mi-a plăcut.

Primele aproximativ 30 de pagini au fost atât de nasoale că îmi venea să plâng. Oribile, de toată jena, scrise parcă de un adolescent virgin de 14 ani cu pretenții de scriitor. Un anumit fragment mi-a atras în mod special atenția și m-a făcut, pe de-o parte, să mă gândesc: „Doamne, maică sfântă, ce naiba e asta???”, iar pe de alta, să îmi dau încă o dată seama cam cum nu trebuie scrisă o carte. O să vă dau aici fragmentul: „Toată lumea o credea puternică, sociabilă, în timp ce ea era fragilă și puțin dezorientată de contradicțiile ei de femeie tânără. Oamenii care o cunosc de ani buni habar nu au de toate aceste furtuni din sufletul ei, în timp ce el a știut să o citească și să-nțeleagă totul în doar câteva săptămâni.” Am dat peste minunăția asta la pagina 16. Am crezut că îmi explodează capul, nu alta. Nu o să spun ce m-a deranjat, aștept să văd dacă voi vă prindeți.

Povestea în ansamblu este plină de clișee și banală. Doi tineri de 20 de ani se întâlnesc, se îndrăgostesc, fac sex, etc, etc, apoi el se întoarce în Franța, îi dă ei întâlnire, ea nu vine, el decide brusc și dintr-o dată că nu mai vrea să fie scriitor, ci polițist (încă încerc să îmi dau seama de ce, care naiba e logica și de ce anume fix polițist vrea să se facă și nu altceva), are o carieră promițătoare, dar e marcat de tută și devine însingurat și ciudat, iar ea cam la fel. Clișee, clișee peste clișee. Ca să fie lucrurile și mai frumoase, face o obsesie din a-l prinde pe cel mai faimos hoț de tablouri, care, ghiciți ce, se dovedește a fi tatăl ei. Alte clișee. Altă vomitătură. V-aș spune și în continuare, dar ar fi cam multe spoilere, deci nu o fac. Dau doar indicii. Vomitătură.

M-au mai deranjat două lucruri. Unul ar fi modul în care încearcă tuta să îl recâștige pe tip. Practic îl hărțuiește. Apare peste tot pe unde e și el și îi pune încontinuu întrebări dilii de genul: „Îți amintești cum era când făceam dragoste?”, „Pentru mine, niciodată nu a fost atât de bine, de puternic, de senzual.”, „Îți amintești de mâinile tale pe sânii mei?” și așa mai departe. Am luat astea direct din text. Îi trimitea întrebările astea prin mesaje separate trimise la fiecare două minute. Apoi, când se întâlnea cu el, îi zicea cam aceleași lucruri. Cum naiba e asta o modalitate de a aduce înapoi un bărbat? Cum? Dacă aș fi fost în locul lui aș fi fugit unde aș fi văzut cu ochii. Numai o femeie nebună ar proceda așa. Nebună rău de tot.

M-a mai deranjat abundența de melodramaticului. Îl întâlnești peste tot, la fiecare pagină. Scrisorile de dragoste trimise de personaje sunt atât de penibile că îmi era și jenă să le citesc. Mai mult decât atât, Musso simte permanent nevoia de a emite banalități și de filozofa. Cum ar zice Crista, faci carii.

Lucrurile astea nu mi-au plăcut absolut deloc. Am zis că o să enumăr și lucrurile care mi-au plăcut. Nu sunt. Cu toate astea, la un moment dat, după ce îți mai revii puțin din șoc și începi să te aștepți la ce e mai rău, te prinde puțin. Nu mult, dar o face. Atât cât să mă facă să o citesc totuși pe toată, deși atunci când am început-o mă rugam să rezist până la pagina 50.

Închei cu o întrebare pentru cei care au citit mai multe cărți de el: toate sunt așa sau am nimerit eu prost?

Casa de la Riverton – Kate Morton

Posted on

Am un nume pentru genul ăsta de carte și chiar am vrut la un moment dat să scriu un articol despre el, dar nu am mai apucat. Le numesc „cărți care te 978-973-689-318-6consumă”. Exact asta fac. Sunt cărți pline de sentimente și de viață, care te absorb și sug totul din tine, iar când îți dau în sfârșit drumul, pentru că de una singură nu poți, ceva lipsește. Ai trăit atât de mult și atât de intens atunci când ai citit-o, încât parcă nu mai ești întreagă.

Slavă cerurilor, nu am citit multe astfel de cărți. Casa de la Riverton e ultima.

Pesimistă dintr-un anumit punct de vedere, am avut îndoieli atunci când am cerut-o celor de la Libris pentru recenzie. Bănuiam, și i-am spus-o și Cristei, că o să semene foarte mult cu Grădina uitată, că autoarea asta nu poate scrie decât cărți care se aseamănă, cam ca Sveva Casati Modignani. M-am înșelat îngrozitor.

Nu seamă deloc cu Grădina uitată și m-a impresionat mult, mult mai mult. Știți că nu îmi place să fac rezumatul cărților și nu am să o fac nici aici, mă voi limita doar la impresiile pe care mi le-a făcut. Cartea nu are evenimente extraordinare sau întâmplări ieșite din comun, doar o mulțime de sentimente, puternice și distructive, și viață. Prezintă, pur și simplu, viața unor oameni care au știut să iubească și pe care exact acest lucru i-a distrus. Simplu, dar copleșitor.

M-a impresionat foarte tare modul în care Grace, femeia care narează întâmplările, ajunsă acum la aproape 100 de ani, privește și prezintă trecutul. Eu una nu l-am perceput niciodată așa și nici nu cred că aș fi avut cum. Grace o simte ca pe o adunare de năluci, ca niște vieți dispărute al căror unic martor ai rămas tu și prin care continuă să trăiască. Ceea ce a povestit în continuare se potrivește atât de bine cu asta, încât te cutremură.

Îmi dau seama acum, și mi-e puțin ciudă, că m-a prins atât de tare că nici măcar nu mi-am notat toate acele citate fabuloase care m-au răscolit. O să o fac oricum.

Mai e nevoie să vă spus cât de mult v-o recomand? Mai e nevoie să vă spun că am de gând să citesc tot ce a scris Kate Morton? Dacă da, atunci înseamnă că nu m-am descurcat deloc.

Dacă v-am stârnit măcar puțin interesul, puteți găsi cartea dacă apelați la acea librărie online, Libris, unde aveți la dispoziție o groază de cărți online, dar și cărți în engleză.