RSS Feed

Category Archives: SF

Umanii – Matt Haig

Posted on

matt-haig-umanii-c1_1Nu țin minte unde am auzit prima oară de Umanii, dar cert e că știam de ea și plănuiam să o citesc la un moment dat. M-am lălăit eu puțin cu ea (nu am prea avut deloc chef de citit în ultimele săptămâni…), dar am terminat-o acum două nopți, așa că pot să îmi dau și eu cu părerea.

Nu a fost chiar cum mă așteptam. Mi-am dat repede seama că avem de-a face cu un extraterestru dându-se drept om (nu e spoiler, zice cam din prima pagină), că romanul are iubirea în prim-plan (ceea ce poate fi ori foarte bine, ori foarte rău), așa că am intuit ceva tragedie lacrimogenă care să îmi explice mie, proastei, care e treaba cu umanitatea. Am avut dreptate și nu prea.

În primul rând, nu e nimic lacrimogen aici, cel puțin eu nu am perceput romanul așa. Avem o poveste de dragoste, dar nu e suficient de dezvoltată ca să dea în romantisme inutile. Cu toate astea, ceva lipsește de acolo. Povestea asta de dragoste se vrea a fi un punct de cotitură în roman, unul din elementele esențiale ale acestuia, dar mi s-a părut totuși foarte superficial tratat. Prea repede se întâmplă totul. Știu că nu e un roman mare, dar parcă prea repede trece peste, prea repede avansează totul ca să pot să cred pe bune că elementul ăsta e chiar atât de important pentru carte precum vrea Matt Haig să cred. Nu o duce nici în partea cealaltă, după cum am mai spus, parcă plutește cumva așa în neant.

Un aspect care mi s-a părut cam transparent e modul în care tratează umanitatea. Veți spune probabil că ăsta e și scopul cărții, titlul fiind al naibii de clar în privința asta, dar prea ca un copil la școală m-am simțit. Prea au sunat unele lucruri ca citatele alea motivaționale de pe Facebook, prea evidente revelațiile lui. Mi-am dat ochii peste cap de câteva ori, nu o să mint.

Ce mi-a plăcut mult e senzația pe care mi-a dat-o totuși romanul. Warm and fuzzy. Are un farmec aparte pe care nu am putut să nu îl simt (deși din nou, nu la intensitatea la care mă așteptam) și care m-a făcut să citesc romanul în reprize luuuuungi, deși cu distanță între ele. A fost per total o lectură plăcută și neobișnuită pe care v-aș recomanda să o încercați și voi. Poate vă surprinde.

Mulțumesc mult editurii Nemira!

Pe viață și pe moarte – Patrick Ness

Posted on

pe-viata-si-pe-moarte-al-doilea-volum-din-trilogia-pe-taramul-haosului_1_fullsizeÎncerc de vreo oră să îmi dau seama ce să scriu în recenzia asta și nu prea reușesc. Patrick Ness are un stil foarte aparte, iar punctele lui forte sunt ușor de depistat, dar dificil de pus în cuvinte. I will do my best though.

Volumul acesta, la fel ca primul, începe destul de lent, acumulând în schimb multă tensiune. Din acest motiv, nu pot spune că m-a prins foarte tare din start. Nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a acaparat. Puțin câte puțin însă, personajele principale au început să o ia în direcții tare interesante. Todd și Viola, deși îmi displac amândoi, ajung în locuri tare interesante și pare a evolua în feluri neașteptate. Fiecare devine oarecum crud în felul lui, unul dintr ei mult mai mult de fapt, ceea ce m-a încântat peste poate. Aspectul ăsta m-a făcut să cred că poate, doar poate, seria o să o ia în altă direcție decât banalul și prea uzatul happy ending. Nu cred deloc că i s-ar potrivi. Din păcate însă, cred că am sperat degeaba.

Marele punct forte al lui Patrick Ness este însă, cred eu, modul în care își conturează personajele negative. Primarul e punctul forte al seriei, dar mai ales al volumului ăstuia. E mai interesat decât Viola și Todd laolaltă. E descris ca fiind nebun în carte (Todd și Viola o fac adică, că prin ochii lor vedem acțiunea), dar mie nu mi se pare deloc așa. Îl văd ca pe un om al naibii de ambițios, de o cruzime teribilă și poate puțin dereglat, dar al naibii de lucid și cu ținte incredibil de precise. El dirijează practic toată acțiunea seriei și chiar și atunci când pare că nu o mai face, o face.

Nu îmi place deloc, în schimb, relația dintre protagoniști. Dar deloc. Bine, cum am mai spus, nu îmi place nici de ei luați separat, dar când sunt împreună mă înfior. Mi se pare exagerați și trași de păr și mă scoate din sărite să văd cum aproape tot ce fac are legătură, cumva, cu celălalt. Prea mult romance într-un roman pe care eu îl văd pur distopic. E o bubă de-a mea, știu că mă plâng des de așa ceva la romane, dar nu am ce face. Le observ, mă irită și gata.

Pus totul cap la cap insă, sunt foarte plăcut impresionată de modul în care evoluează seria. Cred că apare în curând și la noi volumul trei, deci numai bine. Poate nu o să fiu dezamăgită.

Mulțumesc mult de tot editurii Trei pentru roman.

Vocea pumnalului – Patrick Ness

Posted on

2757Patrick Ness e unul din autorii pe care îi aveam de foarte mult timp pe listă, pe care îl laudă cam toată lumea și căruia nu apucasem până acum să îi citesc nicio carte. Am pus însă de curând mâna pe două, iar azi-noapte am reușit să îl termin pe primul.

Vocea pumnalului e un roman nu care nu te obișnuiești ușor. Mie una la început recunosc că nu mi-a plăcut. Motivul este simplu:nu doar că e scris la persoana I (am o mică problemă cu romanele scrise așa, îmi ia ceva mai mult să îmi placă), dar urmărește exact gândurile unui băiat de vreo 12-13 ani. E ușor haotic și durează ceva to get used to, dar odată ce o faci, e bun făcut. După un timp capătă nu doar un farmec aparte, dar și o muzicalitate și un aer de verosimil care mi-au plăcut tare mult.

Plotul însă e punctul forte. Mi-a plăcut enorm de mult. Avem o lume distopică în care nu doar gândurile bărbaților (nu și ale femeilor!!!) sunt auzite de toată lumea, dar și cele ale animalelor. Vorbim despre o altă planetă, vorbim despre modul în care diferite societăți au ales să se descurce cu această anomalie și despre muuultă nebunie. Ador modul în care Ness atinge și discută subtil o mulțime de subiecte interesante, de la religie, gender issues, nebunie și iubire. Unele sunt atât de subtile că ar putea scăpa poate, dar asta face parte din farmecul romanului. Foarte puține lucruri ni se dau pe tavă, pentru restul trebuie săpat puțin.

Personajele îmi plac în mare parte, deși cele care chiar mi-au plăcut cel mai sunt cele de care, evident, nu prea avem parte. Todd nu m-a dat pe spate, deși nici nu îmi displace, Viola are ceva ce mă face să strâmb puțin din nas. Manchee și Ben însă mi-au plăcut tare mult. Patrick Ness se joacă aproape cu toate într-un mare fel și trăiesc cu speranța că va face la fel, preferabil și mai tare, și în volumele următoare.

Mi-a plăcut mult și chiar aștept cu nerăbdare să se traducă și volumul doi, preferabil și nuvelele satelit (wink wink, editura Trei).

Mulțumesc enorm editurii Trei pentru roman.

Silozul – Hugh Howey

Posted on

0_2240Silozul de Hugh Howey este o carte pe care nu știu dacă m-aș fi pus din proprie inițiativă s-o citesc, iar asta pentru că este SF și pe mine una nu mă prea atrage genul ăsta. Un coleg de lucru mi-a făcut insă capul calendar timp de luni de zile și în final mi-a cumpărat-o de Crăciun, așa că nu am mai avut încotro și m-am pus pe citit. Încolțise puțin și curiozitatea, recunosc…

Spre surprinderea mea, romanul m-a prins din start și acum, la final, pot spune că mi-a plăcut mult. Principiul de bază al lumii lui Howey nu mi se pare în mod deosebit unic (o societate care trăiește sub pământ și nu are contact cu nimic din afară), dar detaliile cu care a îmbogățit totul fac povestea aparte. Avem curățiri (nu zic nimic legat de ele pentru că spoilers), avem un departament cu o putere cam prea mare (asta nu e speșăl, but I liked it), avem și morți misterioase. Este, de fapt, unul din extraordinar de puținele romane care mi-au plăcut nu datorită personajelor, ci plotului și poveștii în sine. As putea fi chiar singura, sincer, având în vedere că nu îmi vine niciun altul în minte.

Spuneam că personajele nu m-au impresionat prea tare, iar asta pentru că nu am reușit să dau decât peste două mai interesante, iar alea dispar rapid din peisaj. Restul personajelor sunt oarecum clișeice și nu tocmai complexe sau bine conturate. Nu e o problemă prea mare pentru că oricum nu ele sunt cele mai importante aici, cred eu, dar n-ar fi stricat totuși ceva mai multă atenție și imaginație și la capitolul ăsta.

Sunt anumite aspecte care nu sunt deloc clarificate, cum ar fi motivul clar care a fus la existența silozurilor. Avem totuși și Silozul. Începuturile, care se pare că se ocupă exact de aceste detalii. O să mai existe sau exista deja și alte volume în serie. Eu v-aș sfătui să începeți să citiți.

 

 

Age of X #1: Gameboard of the Gods – Richelle Mead

Posted on

gameboardcoverStăteam eu zilele trecute și am realizat că am un chef teribil de ceva fantasy dubios (înainte am avut chef de thrillere, dacă vă amintiți), așa că am luat Kindle-ul la puricat și am dat peste acest volum de Richelle Mead. Mi-a plăcut cum sună (matur, știu), așa că I gave it a try. And I loved it!

Gameboard of the Gods e o combinație ciudată de fantasy si SF, cu multă mitologie sprinkled on top. Avem o societate futuristică si post-apocaliptică, avem puteri ciudate și zeități, lucru pe care nu l-am mai întâlnit până acum într-un roman. Totul e explicat destul de bine și nu mi s-a întâmplat, așa cum mă temeam că ar putea să se întâmple când am văzut ce cocomârlă e în carte, să încurc lucrurile sau să nu pricep ce se întâmplă.

Am adorat personajele, în special pe Justin (surprise, surprise). Tipul nu e adolescent (e o schimbare maaaaaaare pentru astfel de cărți), iar Mae nu e nici ea o tută naivă care se îndrăgostește până peste cap de the bad guy. Ba din contră, ambele personaje au o istorie în spate și o viață amoroasă la activ. Au joburi, sunt badass și inteligenți și înțeleg, cel puțin în acest prim volum, că există lucruri mult mai importante pe lume decât o relație. Mai mult decât atât, nu mi s-a părut că povestea de dragoste (dacă pot totuși să o numesc așa) e forțată. Nimeni nu se îndrăgostește la prima vedere, nu avem niciun triunghi amoros (până acum), totul bazându-se pe atracție sexuală, după cum e și normal pentru niște oameni care abia se cunosc.

Mi-a plăcut intriga, mi-a plăcut modul în care se derulează evenimentele, mi-a plăcut felul în care mă face să mor de nerăbdare să citesc următorul volum. Nu a fost nimic prea precipitat, dar nici tărăgănat la nesfârșit. Am avut parte e suspans, dar de plictisit nu m-am plictisit nici o secundă. Pe de altă parte, parcă RUNA nu are foarte mult sens pentru mine. Ori ceva îmi scapă, ori nu ni s-a spus încă totul, dar ceva pute. Se spune de la început că au fost niște epidemii care au dus la Decădere, dar nu am reușit să îmi dau seama cum anume au fost ele asociate cu religia și de ce s-a ajuns de fapt la fundamentele pe care e bazată RUNA. Sper să îmi dau seama, pentru că povestea asta are mult potențial.

Oricum, Richelle Mead, good job. Mi-ai redeschis apetitul pentru cărți de genul. I love you and hate you at the same time.

Războiul Z – Max Brooks

Posted on

2506Țin minte că citisem recenziile făcute de Roxi și Roxtao în care lăudau cartea, iar apoi am văzut pe Facebook cred cum cineva, nu mai știu cine, spunea că nu îi place absolut deloc. Eram oricum foarte sceptică în privința subiectului și am zis că ori o să îmi placă mult, ori o să dau cu ea de pereți.

Mi-a plăcut mult și m-a impresionat cum nu mă așteptam. Citisem deja în recenziile celor două Roxi că romanul are structura unui documentar, a unei colecții de mărturii ale supraviețuitorilor, adunate după război. Nu prea puteam eu să îmi închipui cam cum ar veni practic asta și aveam dubii în legătură cu capacitatea autorului de a face așa ceva credibil. Îndoielile mele nu au fost deloc justificate, exact asta a reușit să facă.

Am avut de la început și până la sfârșit senzația că lucrurile despre care citesc s-au întâmplat cu adevărat, că oamenii care le povestesc trăiesc pe bune și că trebuie cumva doar descoperiți. Nu se întâmplă des ca un autor să reușească asta, cu atât mai puțin mă așteptam să se întâmple asta într-o carte despre apocalipsa zombie.

Ceea ce m-a impresionat însă cel mai tare este cantitatea incredibilă de detalii la care s-a gândit Max Brooks. Omul ăsta a reușit cumva să ia în considerare scenarii uimitor de plauzibile, dar la care foarte puțină lume s-ar gândi și și mai puțină lume le-ar găsi răspuns: prin ce mijloace s-a răspândit epidemia? Cum a reacționat populația? Cum s-a apărat? Unde s-a dus? Ce a făcut armata? Ce instituții noi au apărut? Cum a fost afectată economia? A profitat cineva de situație? Multe astfel de întrebări sunt abordate în carte și explicate clar de personaje din domeniile respective sau chiar de simpli civili. Citeam și mă gândeam: „Da, exact așa s-ar întâmpla lucrurile și în realitate.”

V-o recomand din inimă și nu asociați cartea cu filmul, vă rog. Nu l-am văzut încă, dar am auzit de multe ori că nu au prea multă legătură, așa că dați o șansă cărții.

Mulțumesc cu această ocazie editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman.

Razboiul lumilor – H. G. Wells

Posted on

Imi doream de ceva timp sa citesc ceva de H. G. Wells, simtindu-ma inculta pentru ca nu am facut-o pana acum. M-am trezit insa cu operele lui in fata ochilor atunci cand am fost la minunata biblioteca de beletristica a universitatii, asa ca am luat-o. Recunosc, faptul ca e mica a cantarit mult in luare deciziei.

La inceput nu mi-a placut deloc. Nu stiu de ce, dar m-a deranjat faptul ca e scrisa la persoana I, desi mai tarziu am ajuns sa apreciez asta. Si felul in care era scrisa m-a enervat. La fiecare doua pagini, naratorul simtea nevoia sa ne spuna chestii precum „oamenii isi vedeau linistiti de treburile lor, fara sa stie nimic despre pericolul in care se aflau”. Am citit atatea variatii ale expresiei asteia incat mi-au iesit pe nas. Din fericire, la un moment dat au incetat si cartea a inceput sa imi placa. Nu mult, dar totusi.

Asa cum am spus mai devreme, am ajuns sa apreciez subiectivitatea cartii. Are o anumita doza de credibilitate, totul oare foarte viu si real privit prin ochii unui om care supravietuise invaziei martienilor, lucru care nu poate decat sa ma incante. Sentimentele lui sunt atente descrise si potrivite contextului, fara nimic iesit din comun sau neplauzibil.

Sfarsitul a fost la fel, firesc si netras de par, asa cum recunosc ca ma asteptam. Am de gand sa mai citesc si altceva de el, cel mai probabil Omul invizibil si Masina timpului. M-a facut curioasa si vreau si eu sa vad cam de unde au pornit toate scenariile alea pe care le stim cu totii.