RSS Feed

Category Archives: Autobiografie

Cu ultima suflare – Paul Kalanithi

Posted on

cu-ultima-suflare-c1Cartea lui Paul Kalanithi e una care circulă de mult timp pe blogosferă și pe care nu am vrut totuși să o citesc mult timp. Intuiam eu că subiectul e unul lacrimogen și de tăiat vena și fie am avut stări mult prea proaste pentru așa ceva, fie mult prea bune. Acum sunt undeva in between, deci ocazia perfectă să mă apuc de chiloți și să mă iau la trântă cu ea.

Am citit foarte repede volumul, l-am dat gata lejer în două seri. E o carte ciudată, despre care e greu să vorbești cum trebuie și imposibil de rate-uit. Nu poți da notă vieții unui om, mai ales capitolului final al vieții acestuia. Din cauza asta nu am dat nicio notă pe Goodreads. Strict literar, volumul e foarte bine și mișto scris. Paul își povestește pe scurt viața pentru a explica mai bine cum și de ce a ajuns în punctul respectiv. Un om foarte cult și citit, divaghează foarte des de la firul narativ pentru a oferi propriile perspective filozofice asupra vieții, morții și condiției de medic. Mi-au plăcut mult de tot fragmentele respective, au reușit, după cum era și de așteptat, să contureze o imagine mult mai clară și mai completa a omului care a fost Paul Kalanithi.

După cum e de așteptat, e o carte foarte tristă, dar nu melodramatică. Paul nu își plânge de milă, nu încearcă să facă cititorul să îi pară rău de el (deși ar avea de ce), prezintă pur și simplu cum a fost pentru el să trăiască cu un cancer terminal și cum l-a afectat asta pe toate planurile.  M-am ținut tare până la final. După cum era de așteptat (și nu e niciun spoiler aici), Paul nu apucă să termine volumul. Partea scrisă de el se termină brusc și este apoi continuată de soția lui, care ne spune cum și când a murit Paul. Aici am cedat. Pot citi despre cum moare un om dacă descrie el asta, dar nu pot citi fără să plâng cu sughițuri când cineva povestește cum a murit un om iubit.

Te pune pe gânduri cartea lui Kalanithi. Cred că trăim cu toții cu amenințarea cancerului deasupra capului și, citind volumul ăsta, nu îți poți dori decât să dai dovadă de la fel de mult curaj și demnitate dacă e să se întâmple. Nu e o carte pe care să o recomand oricui și categoric trebuie citită numai când aveți stări emotive mai aparte. Dacă vă doriți însă să citiți ceva adevărat și care să vă atingă la suflet, aveți aici alegerea perfectă. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o.

Reclame

#Girlboss – Sophia Amoruso

Posted on

51mmirwwsfl-_sx329_bo1204203200_Cred că mi s-a pus pata pe cartea asta pe la sfârșitul primăverii sau începutul verii, cand a zis Andreea Balaban cât de mult i-a plăcut. It stuck with me for some reason și de atunci mă tot învârt în jurul cozii încercând să decid dacă să o iau sau nu. Noroc cu Black Friday, ca altfel cine știe când mi-aș fi găsit los cojones de pe unde le-am rătăcit.

Am citit cartea în două seri și aș fi putut probabil să o termin chiar într-o singură seară dacă nu aș fi fost o putoare. Mi-a plăcut enorm de mult, așa că nu am avut nicio problemă să stau iar până la trei noaptea. Nu am avut încotro însă, cartea asta se cerea citită și se cerea citită în puține reprize, ca să o savurez mai bine.

Sophia Amoruso începe prin a-și povesti pe scurt viața, descriind apoi cum și-a început ea afacerea, cum a evoluat și cum este acum. M-a fascinat de-a dreptul. E aproape neverosimilă povestea ei, modul în care s-a dezvoltat Nasty Gal cu atât mai mult, dar știm for a fact că exact așa s-au întâmplat lucrurile, ceea ce face totul și mai uluitor. Dă sfaturi, se dă exemplu negativ nu o dată, creează uneori o imaginea unei companii aparent idilice (citiți doar ultimele știri despre Nasty Gal și o să vedeți că nu e totul chiar roz) și condimentează totul, din când în când, și cu câte o informație personală.

Ceea ce m-a cucerit pe mine însă este umorul ei. Se autoironizează nu o dată, nu ia mai nimic în serios și dă până și sfaturile profesionale într-un mod aparte care m-a distrat teribil. A făcut cartea extrem de ușor și de plăcut de citit. Are câte o ilustrație înainte de fiecare capitol, capitolele în sine încep cu o pagină complet neagră și între ele avem și două-trei pagini în care este prezentat portretul unei alte girlboss, scrisă de ele însele. Nu pare mare lucru însă, dar sunt detalii pe care le-am observat și apreciat și care au contribuit mult la plăcerea lecturii.

Nu sunt de acord cu tot ce zice ea aici, dar nici nu se așteaptă la asta. Unele lucruri mi-au rămas însă în cap și care sigur o să mă ajute cândva. E mult mai mult decât mă așteptam.Vă recomand să o citiți dacă aveți ocazia. În engleză, preferabil.

„The world loves to tell you how difficult things are, and the world’s not exaggerating. And that’s a real bummer. But, here’s the real shit: you can have it all, and nothing comes easy. You will make sacrifices and compromises, get let down and let other people down, fail and start over, break some hearts, take some names, and learn to pick up and continue when your own heart gets broken. But difficult doesn’t mean impossible, and out of the bajillions of things in this universe that you can’t control, what you can control is how hard you try, and if or when to pack it in.”

Casa spiritelor – Isabel Allende

Posted on

isabel-allende-casa-spiritelorAm lipsit ceva de pe-aici, dar sinceră să fiu, mi-a fost o lene teribilă să scriu recenzii. Lucrurile s-au schimbat însă acum, când am reușit în sfârșit să citesc marea clasică a lui Allende, Casa spiritelor. De la Ines a sufletului meu nu am mai fost atât de fascinată de un roman de-al ei.

Primul lucru care cred că trebuie știut este că romanul are tente autobiografice. Isabel Allende trăia în exil când a aflat că bunicul ei era pe moarte. Fiind foarte apropiați și aflându-se în imposibilitatea de a se întoarce în Chile pentru a-și lua rămas bun, Allende se pune să îi scrie o scrisoare în care povestește istoria familiei lor. Punctată cu element de realism magic, scrisoarea a prins cumva viață de la sine și a devenit manuscrisul Casei spiritelor. 

Sunt oricum o mare fană a cărților de tip saga de familie, iar cea a lui Allende m-a uns la inima în mod deosebit, iar asta pentru că are toate elementele care m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scrisul ei. Avem o multitudine de personaje absolut superbe, iar cele feminine sunt ceva cu totul aparte. Extravagante, interesante și puternice, femeile din familia Trueba/Allende sunt o minunăție rară despre care aș citi într-una fără să mă plictisesc. Le recunosc uneori, având în vedere că le-am mai întâlnit sub numele lor real în celelalte cărți autobiografice ale ei, dar în Casa spiritelor apar într-o formă nouă, plină de magie (nu doar la figurat) și farmec. Esteban Trueba mi-a placut si el enorm. Rar am întâlnit un personaj atât de contradictoriu și de impozant.

Ceea ce face însă ca totul să aibă o aură aparte e faptul că știu că au existat cu toții, iar unii încă există. Evident că Allende a mai exagerat din loc în loc, o mai fi și inventat câte ceva, o fi omis altele, dar rezultatul e o minunăție. Scenele oribile din timpul puciului care a răsturnat regimul lui Salvador Allende și a marcat venirea la putere a lui Pinochet au fost crunte, dar le-am apreciat cu atât mai mult.

Încerc acum să îmi dau seama dacă lipsește ceva din carte, dar nu, nu îmi vine nimic în minte. Allende at her best.