RSS Feed

Category Archives: Fictiune

Vise întunecate #1: Luna ucigașă – N. K. Jemisin

Posted on

luna-ucigasa-siteCred că volumul lui Jemisin îți atrage din start atenția: are o coperta tare mișto. Eu una știu sigur că mă tot holbam la ea la standul Nemira din mall dar, cum lista mea de TBR m-a cam depășit în înălțime, nu am cumpărat-o. Norocul meu e că am primit-o de curând și m-am și pus destul de rapid pe citit.

Am început cartea, așa cum o fac de multe ori, fără să știu mai nimic despre ea. Din cauza asta, probabil, a durat ceva până m-am prins exact ce se întâmplă. Sistemul de magie din seria asta e destul de complicat și de complex, iar Jemisin nu explică totul din start, așa că trebuie să vă dați seama singuri pe parcurs. Nu e greu, dar pentru mine a durat ceva și recunosc ca m-a cam frustrat la început.

Odată ce m-am prins însă de cine e cine și de ce și cum, abia de am mai lăsat cartea din mână. Tare mult mi-a plăcut. În primul rând, ador modul în care tratează sexualitatea. Liber, fără prejudecăți, interesant și natural, sexul e o parte normală din societatea lor (și a noastră, btw) și o tratează ca atare, indiferent de cine e atras de cine. Nu mă așteptam la asta, așa că surpriza a fost cu atât mai plăcută și a adăugat în mod sigur farmec cărții.

Personajele și plotul mi-au plăcut și ele foarte mult. În primul rând, acțiunea e plasată în antichitate (Egipt și Nubia mai exact), ceea ce scoate din start romanul din canonul în jurul căruia mă învârt eu în mod obișnuit. Avem parte de intriga politică, preferata mea, de nebuni obsedați de putere, de o societate interesantă și de indivizi neobișnuiți care chiar mi-au atras atenția (nu pot să zic că îmi displace vreun personaj, ceea ce e mare lucru la mine) și de care am prins chiar (șoc și groază!) drag.

Sunt foarte plăcut surprinsă de acest prim volum (seria are doar două, apropo, ceea ce apreciez enorm. M-am săturat de einșpe mii de volume) și mi-a oferit o gură de aer proaspăt în ceea ce privește fantasy-ul. Vi-l recomand cu drag.

Mulțumesc mult de tot editurii Nemira!

Femeia-oracol – Margaret Atwood

Posted on

femeia-oracol_1_fullsizeCa studentă la Litere, numele lui Margaret Atwood îmi răsună de mult timp în minte. În plus, este autoarea preferată a unei prietene care a citit oricum cam tot ce se poate citi de ea, dar eu cumva tot am reușit să nu mă ating de niciun roman de-al ei. Mi-am adunat însă los cojones și am decis să încep și eu totuși de undeva. Atwood e totuși o clasică în viață și eu una sunt de părere că nu te poți numi cititor pe bune dacă nu i-ai bifat.

Femeia-oracol a fost o surpriză tare plăcut. Ca întotdeauna cu autorii foarte lăudați și iubiți, cârcotașa din mine se așteaptă mereu să nu îi placă. Atwood însă are ceva pe care e greu să pui degetul. Nu e chiar scrisul în sine, deși și ăla curge teribil de plăcut și de ușor, ca o poezie aproape. Povestea în sine e și ea, cel puțin la prima vedere, destul de banală. Felul în care intră în detaliu în pielea personajului e însă ceva aparte. Parcă am citit o autobiografie, nu un roman. E intim, e complicat, e detaliat și e cumva… soothing. Te calmează. Cu mine cel puțin asta a făcut, citindu-l într-o perioadă nu tocmai grozavă. Era una din plăcerile mele de seara, să mă pun în pat cu televizorul dat pe mute și să citesc din carte până mi se face somn.

Nu o să găsiți o poveste deosebită în Femeia-oracolPersonajul principal e puțin aparte și în mod sigur excentric, da, dar  cred totuși că complexitatea firii umane se află totuși în centrul romanului. People are messy, fac lucruri din motive adânc îngropate în subconștientul lor, își complică singuri viața sau și-o fac singuri mai interesantă, depinde cum priviți lucrurile, și sunt, în general, demni de observat și analizat. Exact asta am simțit eu când citeam cartea, ceea poate nu are foarte mult sens, dar cumva pentru mine a avut.

A fost o lectură al naibii de interesantă și tare, tare plăcută. Nu știu de voi, dar eu sigur o să îmi croiesc încet drum prin romanele ei. Atwood e ceva aparte și mulțumesc mult de tot editurii Corint pentru ocazia de a începe să o citesc.

 

Umanii – Matt Haig

Posted on

matt-haig-umanii-c1_1Nu țin minte unde am auzit prima oară de Umanii, dar cert e că știam de ea și plănuiam să o citesc la un moment dat. M-am lălăit eu puțin cu ea (nu am prea avut deloc chef de citit în ultimele săptămâni…), dar am terminat-o acum două nopți, așa că pot să îmi dau și eu cu părerea.

Nu a fost chiar cum mă așteptam. Mi-am dat repede seama că avem de-a face cu un extraterestru dându-se drept om (nu e spoiler, zice cam din prima pagină), că romanul are iubirea în prim-plan (ceea ce poate fi ori foarte bine, ori foarte rău), așa că am intuit ceva tragedie lacrimogenă care să îmi explice mie, proastei, care e treaba cu umanitatea. Am avut dreptate și nu prea.

În primul rând, nu e nimic lacrimogen aici, cel puțin eu nu am perceput romanul așa. Avem o poveste de dragoste, dar nu e suficient de dezvoltată ca să dea în romantisme inutile. Cu toate astea, ceva lipsește de acolo. Povestea asta de dragoste se vrea a fi un punct de cotitură în roman, unul din elementele esențiale ale acestuia, dar mi s-a părut totuși foarte superficial tratat. Prea repede se întâmplă totul. Știu că nu e un roman mare, dar parcă prea repede trece peste, prea repede avansează totul ca să pot să cred pe bune că elementul ăsta e chiar atât de important pentru carte precum vrea Matt Haig să cred. Nu o duce nici în partea cealaltă, după cum am mai spus, parcă plutește cumva așa în neant.

Un aspect care mi s-a părut cam transparent e modul în care tratează umanitatea. Veți spune probabil că ăsta e și scopul cărții, titlul fiind al naibii de clar în privința asta, dar prea ca un copil la școală m-am simțit. Prea au sunat unele lucruri ca citatele alea motivaționale de pe Facebook, prea evidente revelațiile lui. Mi-am dat ochii peste cap de câteva ori, nu o să mint.

Ce mi-a plăcut mult e senzația pe care mi-a dat-o totuși romanul. Warm and fuzzy. Are un farmec aparte pe care nu am putut să nu îl simt (deși din nou, nu la intensitatea la care mă așteptam) și care m-a făcut să citesc romanul în reprize luuuuungi, deși cu distanță între ele. A fost per total o lectură plăcută și neobișnuită pe care v-aș recomanda să o încercați și voi. Poate vă surprinde.

Mulțumesc mult editurii Nemira!

Înainte de cădere – Noah Hawley

Posted on

noah-hawley-inainte-de-cadere-c1Romanul lui Noah Hawley este genul de roman care mi s-a părut promițător încă de când am primit cartea și am citit descrierea de pe spate. Avem parte de un avion care se prăbușește ucigând toți pasagerii de la bord, cu excepția unui pictor și a unui băiețel de patru ani. Romanul ia la rând viețile acestor pasageri și le analizează pentru a vedea exact ce anume i-a adus la bordul avionului.

Nu știu de voi, dar mie mi-a sunat bine din start. Mă uit des la Air Crash Investigation pe National Geographic, deci fix pe gustul meu morbid e. S-a nimerit și să citesc cea mai mare parte din carte fix când am mers minim 12 ore cu avionul, deci numai bine :D. Tare bine mi-a prins. M-a prins din start, deși stilul lui Hawley nu e chiar ceea ce caut eu, dar povestea în sine e atât de interesantă și acaparatoare că am petrecut ore întregi la cafenele prin aeroporturi citind cu drag și spor.

Înainte de cădere e o carte ușor dubioasă. Are câte un capitol dedicat fiecărui personaj în parte, capitol în care le prezintă pe scurt viețile și le conturează portretul. Nu intră în detalii, dar reușește totuși să te facă să îți formezi propria imagine despre ele și să decizi dacă îți plac sau nu. Scott, personajul principal, are mult mai multe pagini dedicate, dar nu a reușit să mă cucerească deloc. Nici nu cred că ăsta era scopul de fapt, dar cumva tot mă așteptam să am măcar o ușoară afinitate pentru el. Nu a fost cazul, dar nici nu m-a deranjat. Nu pot să spun că a existat vreun personaj cu care să se întâmple asta, niciunul nu a fost memorabil sau impresionant în vreun fel. Altceva însă a rămas cu mine și mi-a atras atenția.

Hawley face prăbușirea să se simtă cumva foarte personal. O face mai umană și o face în modul în care am văzut eu mereu astfel de evenimente. Își închipuie cadavrele zăcând pe fundul oceanului asociindu-le, evident, cu persoanele care au fost cândva și pe care a apucat sa le cunoască puțin. Mă treceau fiorii și mi se strângea stomacul. Foarte bune și de efect imaginile pe care le transmite. La fel de mult mi-a plăcut și finalul. Nimic clar, nimic bătut în cuie, doar câteva indicii și speranțe. Atât.

Sunt foarte plăcut impresionată de carte, așa că mulțumesc mult editurii Nemira pentru ocazia de a o citi! V-o recomand cu mare drag.

 

Marea sfărâmată #3: Jumătate de război – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-razboi-c1Intuiesc că, deși e abia martie, Joe Abercrombie va rămâne una din marile surprize ale anului ăstuia. Deși am mai citit până acum o serie de-a lui (vorbesc aici despre trilogia Prima Lege), nu pot spune deloc că am fost încântată, așa că nici speranțele mele pentru seria asta nu au fost foarte mari. Acum că am terminat-o însă, pot însă să spun că se diferențiază prin realismul său de majoritatea scriitorilor fantasy pe care i-am citit.

Astă este de faptul lucrul care observ că mi-a rămas în cap acum că am terminat seria. Motivele sunt diverse. În primul rând, moare cineva, cineva la care chiar nu mă așteptam. Moare banal, evenimentul propriu-zis nici măcar nu e redat în carte, vedem doar produsul final, ca să zic așa. M-a impresionat treaba asta. Nu a fost nimic dramatic, doar o moarte normală în lumea pe care a creat-o Abercrombie. Nu s-a ferit nici să omoare un personaj important, ceea ce îi mai aduce un plus din partea mea.

Întregul roman e așa. Oricât de neobișnuite pot părea la prima vedere viețile personajelor din carte, ele decurg mereu natural și se lovesc întotdeauna exact peste dificultățile și alegerile pe care le-ar înfrunta dacă ar fi reale. Așa li se și termină povestea de fapt. No happy endings, nicio dramă teribilă, dar niște personaje care încearcă să facă ce cred ele că e mai bine și să meargă mai departe no matter what.

Personajele, la fel ca în cazul primului volum și spre deosebire de al doilea, nu m-au dat dat pe spate. Skara ar putea fi, teoretic, interesantă și appealing, dar mie nu mi-a spus nimic. Parcă e prea by the book, prea cum ar trebui să fie o fată lovită de dezastru, care vrea totuși să fie utilă și puternică. Mi-au plăcut deciziile ei, nu neg, dar personajul în sine nu mi-a spus nimic. Raith mi s-a părut ceva mai interesant, dar evoluția lui mi s-a părut puțin forțată și bruscă. Yarvi rămâne pentru mine personajul suprem din serie. Realist până la ceruri și înapoi, pe cât de gri se poate și cu cele mai interesante decizii și acțiuni la centură. În volumul ăsta le duce cumva la extrem, dar nu în sensul rău, ci în sensul că acum arată cel mai tare cât de complex e de fapt.

Astea fiind spuse, cred că vă dați seama că mi-a plăcut mult volumul. Vă recomand cu dragă inimă și seria, nu prea cred că a citit-o multă lume. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

Marea sfărâmată #2: Jumătate de lume – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-lume-c1Am observat că citesc cu tot mai multă plăcere seria asta. Cu trei teancuri de cărți pe birou care se așteaptă citite, am întins automat mâna după volumul doi din Marea sfărâmată. Nu e un volum mare, se citește ușor și te prinde din start.

Spre marea mea surprindere totuși (iar nu am citit nimic despre volum), în prim plan nu se mai află Yarvi, personajul principal al primului volum, ci Thorn și Brand, doi tineri care vor să devină războinici. Complet diferiți, dar adorabili amândoi, mi-au plăcut din start. Vă amintiți probabil, dacă ați citit recenzia primului volum, că acolo nu m-a impresionat niciun personaj. Nu mă așteptam deci să se întâmple nici acum, mai ales că personajele principale nu sunt de obicei pe gustul meu, dar uite că Abercrombie a reușit minunea. Thorn e o prostovancă de înaltă clasă, dar una cu care nu e greu să rezonezi. Face pe dura, nu se lasă, dă cu bâta-n baltă nu o dată, dar puăa în locul ei nu cred ca aș fi procedat altfel în 90% din cazuri. Brand, pe de altă parte, mă unge la inimă de cele mai multe ori. Blând și simpatic, nu ai cum să nu îl placi.

Plotul nu e cine știe ce. Pe scurt, Yarvi îi racolează pe cei doi și pleacă alături de alte personaje dubioase într-o călătorie pe mare cu scopul de a câștiga aliați. Evident că pentru cei doi, Thorn și Brand, e mai mult o călătorie de inițiere, dar mai ales pentru ea. Ce mi-a plăcut însă e că nu au înghesuit iar o mulțime de eveniment și bătălii în doar câteva sute de pagini, cum a făcut Abercrombie în primul volum. Totul e mult mai aerisit și am putut parcă să mă bucur mult mai tare de fiecare eveniment în parte. Partea mea preferată vine spre final, când Thorn poartă o anumită luptă despre care nu pot spune prea multe, dar care a fost taaaare badass. Ce e surprinzător e că nici nu mi s-a părut trasă de păr, un adevărat pericol cu scenele de genul. Impresionant.

Joe Abercrombie a creat niște personaje realiste, asta îmi place cel mai mult. Nu doar construite ca atare, ci și cu relații realiste. Chiar și romantismul din volum nu decurge exact cum v-ați aștepta, ci e presărat cu îndoielile și neînțelegerile aferente. De Yarvi nici nu mai zic nimic, că am vorbit destul despre el în recenzia primului volum.

Vă recomand seria. Chiar sunt curioasă cum o să fie și ultimul volum, sper să se termine totul într-un mod glorios, să mă ungă la suflet. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

Marea sfărâmată #1: Jumătate de rege – Joe Abercrombie

Posted on

joe-abercrombie-jumatate-de-regeEste a doua oară când citesc cartea asta. Trebuia să o zic. Am citit-o pentru prima oară cândva anul trecut, dar nu m-a impresionat deloc, așa că nici nu m-am obosit să scriu despre ea. Spre sfârșitul anului trecut însă (cred) am primit-o și de la editura Nemira alături de celelalte volume ale seriei, așa că a trebuit să o mai citesc o dată ca să am totuși totul proaspăt în minte. Nu știu cum s-a făcut, dar a doua recitire a cam schimbat datele problemei: mi-a plăcut acum mai mult decât țin minte să îmi fi plăcut atunci.

Redus la elementele lui de bază, romanul pare a urma rețeta clasică fantasy: regele care trebuie să își recupereze tronul, trădare, răzbunare, o prințesă frumoasă, aventură, încercări nenumărate. Nu e însă chiar așa: eroul nostru are un handicap la mână și e cam laș, tronul nu și-l prea dorește oricum, partenerii lui de călătorie nu sunt chiar cavaleri în armură strălucitoare și nici de momente glorioase nu prea avem parte. Ăsta e, după mine, punctul forte al volumului (cred că va fi și al seriei): e presărată cu o mulțime de elemente oarecum mărunte, dar în final importante, care fac diferența și duc seria în altă direcție decât te-ai aștepta.

Personajele sunt interesante și nu prea. Au potențial enorm, dar nu sunt dezvoltate suficient. Cred sincer că Abercrombie ar fi putut să mai adauge niște pagini volumelor (nu sunt deloc mari, mai ales ăsta) și să se axeze mai mult pe ele. Știți că am o slăbiciune pentru așa ceva. Yarvi nu mă impresionează cu nimic, personajele feminine nici atât, iar singurul personaj care mi-a atras pe bune atenția a murit (evident). Pot spune același lucru și despre acțiune: e prea grăbită și ea. Se trece mult prea repede la una la alta, sunt acțiuni importante, după mine, pentru plot care sunt amintite doar și niciodată redate și nu prea pot să înțeleg de ce, sincer. Parcă se grăbește intenționat ca să ajungă naiba știe unde cu povestea. Cine știe, poate celelalte două volume o să fie atât de pline de acțiune că nici nu o să mai conteze și o să pot să consider acest prim volum un fel de introducere, dar deocamdată mă deranjează.

Dacă a mai citit cineva Jumătate de rege  sau dacă are cineva de gând, let me know. În curând vor urma și recenziile celorlalte două volume (nu le-am citit încă), așa că stați pe-aici dacă sunteți curioși.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!