Flux RSS

Category Archives: Fictiune

Aliați în slujba dreptății – Brandon Sanderson

Posted on

3139Nici nu mai țin minte de când plâng să citesc iar ceva de Brandon Sanderson. Trilogia Ultimului Imperiu (recenzii aici) mi-a plăcut teribil de mult și mi-am propus atunci să îmi croiesc, încet dar sigur, drum prin tot ce a scris el. Aliați în slujba dreptății e, din câte știu, volumul patru al seriei, acțiunea având loc la câteva sute de ani după evenimentele trilogiei anterioare, deci a părut volumul perfect prin care să mă reîntorc la Sanderson. Mare succes nu pot spune că am avut.

Volum mic și foarte ușor de citit, nu am avut nicio problemă cu a mă reacomoda cu lumea creată de Sanderson. Toate detaliile lumii respective nu pot zice ca mi le-am reamintit și nici măcar vechile personaje nu îmi mai sunt familiare (nu că ar trebui pentru a citi volumul de față, dar mai sunt uneori menționate), dar a fost suficient. Experiența lecturii însă a fost cu mult diferită de cea anterioară. Deși lumea e aceeași, sunt scrise diferit și au o cu totul altă atmosferă. Dacă Ultimul Imperiu era un epic fantasy, aici avem de-a face cu un fantasy mai mult urban, dacă mă întrebați pe mine, mult mai slab conturat și scos în evidentă și care m-a prins mult mai puțin decât mă așteptam.

Acum că stau să mă gândesc la asta, la aproximativ două săptămâni după ce am terminat romanul, cred că îmi dau seama exact de ce nu mi-a plăcut prea mult. Nu că ar fi ceva foarte în neregulă cu plotul sau personajele, pentru că nu e, dar pentru că mă așteptam să se ridice la nivelul trilogiei anterioare și nu a făcut-o. Waxillium (nu întrebați, și pe mine mă bate numele) e personajul central aici. Cu potențial, cu un trecut interesant despre care nu știm însă mare lucru și cu o traumă la fel de interesantă care ne este prezentată din start, nu m-a impresionat deloc, nu m-a atras și m-a lăsat complet indiferentă. Nu a fost conturat cum trebuie, parcă a fost mai mult o schiță, nu un personaj rotund, complex, viu. La fel și cu celelalte, ar fi putut să moară oricând și nu aș fi clipit.

Plotul are tente polițiste. Știm că trenuri sunt jefuite, știm ce se fură, știm că e ceva ce nu știm, ceva ce ne scapă și ce își doreste Waxillium să afle. Nu m-a captivat, nu m-a prins în cea mai mare parte a cărții. Uneori chiar citeam cu mai multă voracitate, dar oricum nu la nivelul la care mă așteptam.

Per total, nu regret oricum că am citit romanul, nu este deloc un roman prost. Nu este însă acel Brandon Sanderson pe care l-am cunoscut eu și pe care îmi doream să îl întâlnesc iar. Citit separat, fără așteptări și comparații, e mai mult decât ok. Vina mea aici, cred, sunt mult prea subiectivă și cu așteptări. Mulțumesc, deci, mult editurii Trei pentru roman.

Când vina ne desparte – Liane Moriarty

Posted on

3170Când am scris recenzia la The Husband’s Secret am zis că plănuiesc să citesc toate cărțile de Moriarty pe care pot pune mâna. Cum în general mă țin de cuvânt, uite că deja am mai dat gata una. Tot ce am citit până acum scris de mâna ei m-a făcut să ridic foarte mult standardele și ca materie de plot, și ca personaje, așa că aveam aceleași pretenții și de la Când vina ne desparte. Dintre toate, asta mi-a plăcut cel mai puțin și o pot pune lejer în lista dezamăgirilor.

Avem, ca de obicei, 3 familii diferite, dar legate de un anumit mister. Spre deosebire însă de celelalte volume pe care le-am citit, în cel de față misterul nu e doar foarte, dar foarte meh, dar se și lălăie inutil mai bine de jumate de volum până să aflăm în sfârșit ce naiba s-a întâmplat la grătar. Iar când în sfârșit ni se spune, e al naibii de anticlimatic. Nu creează niciun conflict interesant între personaje, nu e deloc, dar deloc palpitant, nu m-a ținut cu sufletul la gură deloc și a fost, per total, o mare dezamăgire.

Personajele nu m-au impresionat nici ele, și de la ele aveam cele mai mari așteptări. Dacă mă întrebați pe mine, personajele sunt marele atu al romanelor lui Moriarty și motivul principal pentru care vreau să citesc cam tot ce a scris ea. Nici aici nu a făcut o treabă foarte bună. Deși cât de cât interesante și cu potențial, nu le-a dus deloc unde trebuie și nu le-a construit suficient de bine și de mult. Sunt parcă neterminate, dacă are vreun sens. Nu e reușit niciunul să mă intereseze prea tare (Erika poate a fost mai aproape de asta), deși a introdus niște aspecte care mi-au plăcut (bolile psihice și efectul lor asupra celor din preajma persoanei bolnave, de exemplu). Pur și simplu nu mi s-a părut că a făcut de ajuns de mult cu ele, și e tare păcat.

Nici nu știu ce altceva să mai zic, sincer. A fost o dezamăgire romanul, dar nu mă descurajează deloc de la a le citi și pe celelalte, din contră. Sunt curioasă dacă a fost pur și simplu o întâmplare nefericită sau dacă avem de-a face cu un caz de hit or miss. Oricum, mulțumesc mult editurii Trei pentru că mi-a oferit romanul.

Tower of Dawn – Sarah J. Maas

Posted on

9781408887974Cred că am mai spus aici, cândva, că am o atracție ciudată și, ca să fiu sinceră, ușor ridicolă pentru Sarah J. Maas. Nu scrie opere de artă, găsim și clișee cu duiumul, dar cumva tot reușesc, de cele mai multe ori, să mă ungă pe suflet și să îmi dea starea aia de cald și bine. De asta am simțit nevoia și săptămânile trecute, așa că am întins mâna spre singurul volum de Maas necitit din bibliotecă. Nu mi-a prea ieșit figura.

Cam ca toate volumele ei, și ăsta e lung ca o zi de post. Nu ar fi asta o problema (știți probabil, dacă sunteți de ceva timp pe aici, că îmi plac mult romanele fantasy lungi), dar nu se întâmplă mai nimic. Aș putea trece peste asta dacă personajele pe care s-a pus un accent atât de mare mi-ar fi fost într-un fel simpatice. Nu a fost cazul. Chaol nu îmi place mai deloc. M-am cam săturat, în general și în romanele ei în mod special, de bărbați nobili,  cu acel male instinct ridicol care pare că o fascinează atât de tare pe Maas și femeile micuțe și firave și adorabile, dar strong de fapt și badass cică care gravitează în jurul lor. Vorbesc, desigur, despre Yrene Towers, personajul feminin principal. E făcută după același tipar după care își face Maas mai toate personajele feminine din prim plan și ar fi putut să crape oricând, că nici că mi-ar fi păsat. Singurul personaj feminin cât de cât interesant și cu potențial e prințesa Hasar (parcă așa o chema), pe care evident că nu se pune nici măcar o fracțiune din accentul care se pune pe Yrene. Prinții m-au lăsat complet rece, nu am reușit nici la ultima pagină să fac diferența între ei prin nume. Nu sunt deloc bine conturați, nu au personalitate proprie, reușeam cât de cât să îmi dau seama de câte ceva strict după detalii cheie gen pe lângă cine apar în scene sau ce simt pentru cine. Un mare meh tot ansamblul.

Cât despre plot, la fel. Povestea de dragoste inevitabilă e ridicol de ușor de mirosit din start și simpla ei prezență mă irită grav. De ce o simți nevoia să ofere absolut fiecărui personaj important o pereche, nu știu, pare că are senzația că altfel nu sunt compleți. Era evident din start și care o să fie rezultatul misiunii lui Chaol, că doar ce altceva se putea întâmpla oricum. Cât despre plot twistul final, numai plot twist nu a fost. Predictable, presărat după cu tot felul de detalii aruncate așa random, deloc susținute de orice altceva din carte, nu m-a convins deloc.

Sunt obișnuită deja cu romanele lui Maas: ceva mai hit or miss mai rar. Unele volume mă prind și vrăjesc cum puține altele o fac, pe când altele sunt apă de ploaie. Asta s-a întâmplat și acum. Nu m-a prins, nu m-a vrăjit, nu m-a făcut să aștept să vină seara și să mă pun pe citit. Trăiesc cu speranța că măcar următorul volum, ultimul din serie, o să fie mai ok.

 

The Husband’s Secret – Liane Moriarty

Posted on

51roj8xglal-_sx325_bo1204203200_Am romanul lui Moriarty în bibliotecă de mai bine de un an, cumpărând-o din impuls la un târg de Crăciun parcă de la lucru, unde cine dorea venea cu lucruri de acasă pe care le vindeau în scopuri caritabile. M-am dus și eu să văd ce e pe acolo și am dat peste cartea asta la 10 lei, pe care am și pus pe loc labele. Cum lista mea de cărți de citit e mereu în creștere, nu am ajuns deloc la ea până acum, când v-am zis că m-a apucat o poftă ciudată de romane de genul. S-a și văzut, am devorat cartea în câteva seri, mult mai puține decât mă așteptam, și mi-a plăcut mult.

Spre deosebire de Marile minciuni nevinovate, mare mister nu e. Te prinzi rapid ca cineva a murit și te prinzi la fel de rapid și cine a fost asasinul, deși se zice negru pe alb abia aproape de jumătatea romanului. Nu e asta o problemă, nu m-a deranjat mai ales, iar asta datorită personajelor. Cum mă așteptam, avem trei femei în prim plan și toate trei mi-au plăcut mult. E rar pentru mine, știu, dar un personaj bine construit e un personaj bine construit și când se mai și vede clar că el este la baza romanului, nu acțiunea, sunt cucerită complet.  Rachel, Cecilia și Tess au fost tot ce nu au reușit personajele din Femeia din Orient Express să fie pentru mine. Foarte bine construite, rotunde și cu o personalitate care îți permite să le vezi ca pe niște ființe umane, nu ca pe niște simple personaje. Au vieți complicate, dar interesante și credibile, precum sunt și frustrările și sentimentele lor pe tot parcursul cărții. Nu mi s-au părut nicio secundă trase de păr sau terne și le-am înțeles și acceptat toate deciziile. Marele lor punct forte însă e că Moriarty a reușit să le facă foarte umane și nu le-a găsit nicio scuză penibilă, indiferent ce au făcut și de ce. Toate au fost prezentate exact cum sunt și cum se întâmplă și în realitate: ca pe niște decizii foarte dificile cu care trebuie apoi să trăiască. Și o fac, cu consecințele de rigoare.

Cum spuneam mai înainte, mister nu e. Știm ce se întâmplă, știm cine a făcut-o, ne descurcăm cu urmările. Cam despre asta e vorba în roman, dar nu m-am plictisit nici măcar jumătate de pagină, ba din contră. Mi s-a întâmplat chiar după 1 noaptea să stau să mai citesc câteva capitole doar ca să ajung la unul anume care mă interesa în mod deosebit. Nu pot să zic că se întâmplă foarte multe lucruri, dar te prinde oricum și te ține în alertă până în ultimul moment. Nu am simțit nicio lipsă, nu am ce comenta.

Mult de tot mi-a plăcut și deja am făcut research pe Okian, să văd ce mai pot citi de Moriarty. Le voi bifa pe toate.

 

Femeia din Orient Express – Lindsay Jayne Ashford

Posted on

lindsay-ashford-femeia-din-orient-express_c1Nu știu ce e cu mine în perioada asta, dar am o poftă dubioasă de cărți polițiste, thrillere sau orice are cât de cât de-a face cu lumea asta. Un proiect sângeros, am recitit după un roman de Rodica Ojog-Brașoveanu, acum un roman cu Agatha Christie ca personaj principal și pare-se că tot nu m-am potolit, că tot de din astea am chef în continuare. Am tendințe din astea toamna, nu primăvara, dar la cum e vremea afară, who can blame me…

La Femeia din Orient Express m-a atras în primul rând ideea că Agatha e personajul principal. Știam sigur că nu e un roman polițist, nici pe departe, iar apoi mi-a spus Simona că are în prim plan relația dintre 3 femei. A avut dreptate, of course, cum am avut și eu când am intuit că tocmai de-aia o să îmi și placă. E marele puncte forte al romanului, după mine. Le avem pe Katherine, Nancy si Agatha, trei femei foarte diferite, dar fiecare cu un bagaj impresionant de traume în spate, călătorind cu Orient Expressul. Katherine e singura care mi-a plăcut cât de cât și mi-ar fi plăcut să fie ea în centrul atenției, nu Agatha. Și Agatha, și Nancy sunt cam mironosițe după mine, genul de personaje care orice fac, tot sunt făcute cumva să pară niște victime care nu ar omorî nicio muscă. Îmi displac teribil de tare personajele de genul, așa că ele două nu m-au încântat absolut deloc. Katherine, pe de altă parte, mi s-a părut mult mai interesantă, dar nu suficient de bine exploatată ca personaj. Ashford a dat cu bâta-n baltă și cu ea la un moment dat, făcând-o o plângăcioasă victimizată, dar din toate trei, ea e sigur preferata mea.

Lectura în sine nu e deosebit de alertă sau de inovatoare, dar sigur te prinde și relaxează și e fix ce trebuie pentru când nu ai chef de ceva foarte complicat. Eu una ma aștepta, nu știu exact de ce, la un roman în stilul lui Kate Morton, dar nici nu se compară măcar. Romanul lui Ashford e mult mai ușor de digerat, cu personaje mai plate și care mie nu mi-a evocat sentimente atât de puternice, dar nu spun asta ca pe un lucru rău. Depinde foarte mult de ce tip de lectură ai chef în momentul respectiv, iar mie mi-a priit relaxarea pe care romanul ăsta mi-a oferit-o. Tocmai din acest motiv, mai ales dacă vă aflați într-o pasă asemănătoare, eu v-o recomand și mulțumesc și editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o pentru recenzie.

 

Saga cuceritorului #1: Și mă întunec – Kiersten White

Posted on

si_ma_intunec_01Și mă întunec e un roman pe care sigur nu aș fi ajuns să îl citesc dacă nu era Shauki să mă bată la cap cu el săptămâni bune. Coperta nu îmi place de nicio culoare, descrierea nu m-a atras deloc și nici nu m-a prea făcut să îmi dau seama despre ce e vorba de fapt, nu o aveam deci deloc în vizor. Bătaia de cap și stresul moldovenesc au efect, pare-se, so here I am, vreo 2 săptămâni mai târziu.

La bază îl avem pe Vlad Tepeș, numai că în viziunea lui Kiersten e de fapt o fată pe numa Lada. Foarte interesantă ideea, dar și foarte periculoasă. White putea da greș grav de tot aici și sunt ferm convinsă că dacă oricine altcineva s-ar fi pus să scrie un roman sau o serie pornind de la ideea asta, ar fi ieșit o telenovelă. Aici însă s-au reușit minuni. Nu am reușit să depistez niciun clișeu sau stereotip, iar eu una le caut mereu în cărțile de genul (așa-s eu, om rău și câinos). Lada e rea și afurisită, dură și violentă, dar am crezut-o. Nu mi s-a părut cine știe ce exagerat sau făcut doar de dragul de a da bine și de a avea un personaj feminin așa-zis badass în carte. E construită bine, e interesantă, are sens în centrul cărții. Radu e și el o surpriză plăcută, deși nu pot să zic că îmi place prea mult de el ca personaj.

Cel mai tare la ei doi însă îmi place modul în care Kiersten s-a jucat cu ei. Radu e cel sensibil, plângăcios, slab și bullied, pe când Lada are cam toate atributele pe care le găsim în mod normal la personajele masculine. Știe să se lupte, e rea și dură și își protejează fratele cam în toate modurile posibile. Lada vrea putere și e dispusa la orice pentru ea, Radu vrea iubire doar. Lada omoară, luptă și abandonează de câte ori e necesar dacă ala consideră ea de cuviință, Radu e sacrificiu pe picioare. Mi-a plăcut tare mult cum s-a jucat autoarea cu ei și maaaai ales cât de bine i-a ieșit.

Mult mi-a plăcut și triunghiul amoros. Da, veți zice, cum naiba de zic eu asta, când în general le detest cu pasiune și nu ați zice rău. White însă și-a băgat codița și aici și a făcut puțină magie. Vă las pe voi să citiți și să vă dați seama, dar pot spune totuși că nu urmează deloc, dar deloc tiparul clasic și e chiar, pentru mine, unul din punctele forte ale romanului. Nu e doar un artificiu care să facă lectura mai interesantă, are de fapt sens în context și e catalizatorul multor evenimente.

Am dat totuși romanului doar 3 steluțe pe Goodreads. I-aș și dat 3.5 dacă sistemul mi-ar fi permis (apropo, mă frustrează rău chestia asta, ar trebui să putem să o facem), dar nici chiar de 4 nu aș zice că mi s-a părut, așa că am rotunjit în jos. Motivul pentru care am făcut asta, deși am avut numai cuvinte de laudă până acum, e următorul: nu m-a prins pe cât de tare mă așteptam și ar fi trebuit. Nu am așteptat să se facă seara ca să mă pun în pat și să citesc, nu m-a ros curiozitatea cine știe ce, nu îmi venea să nu o mai las din mână. Probabil și pentru că e cam slow-paced pe alocuri și cine știe ce evenimente nu prea sunt, dar cert e că ceva a lipsit acolo. Sunt curioasă dacă a mai citit cineva cartea și dacă a pățit același lucru.

Mulțumesc mult editurii Corint pentru că mi-a oferit-o.

Partea întunecată a magiei – V. E. Schwab

Posted on

ve-schwab-partea-intunecata-a-magiei_c1Dacă există o serie pe care am vânat-o și mi-am dorit-o enorm, apoi asta e. Nici eu nu mai țin minte când am auzit prima oară de ea, dar coperta mi-a rămas fixată în minte imediat, iar ideea unor Londre paralele mi-a gâdilat rău sensibilitățile literare. Am stat, m-am învârtit, nu le-am comandat nici eu nu știu de ce (e genul de serie pe care aș prefera oricând să o citesc în engleză), iar apoi am aflat că va apărea la editura Nemira, așa că am luat-o ca pe un semn și am stat pe fundul meu până am putut să o cer. Here it is then.

Cred că s-a întâmplat cum se întâmpla mai mereu cu o carte pe care îți dorești enorm să o citești: ai așteptări prea mari și până la urmă nu se ridică la înălțimea lor. Exact așa a fost și aici. Dacă ar fi să rezum cum mi s-a părut per total romanul, aș spune că în linii mari totul a fost ok, dar nu suficient. Să începem cu ideea de la care pornește totul. Avem patru lumi paralele cu patru Londre: una Roșie, una Albă, una Cenușie și una Neagră. Toate au același sistem de magie, dar în fiecare dintre ele a ajuns ceva diferit. Foarte interesantă ideea, inedită și care e greu să nu te atragă dacă iubești fantasy. În fond și la urma urmei, fix din cauza asta mi-am și dorit atât de mult să citesc seria. Problema e că nu a fost enough. Nu am suficiente detalii despre ele, nu simt că am ajuns să cunosc vreuna, totul e grăbit și superficial tratat.

Exact același lucru pot să îl spun și despre personaje. Îmi pot da oarecum seama ce a vrut Schwab Schwab să facă cu ele, dar nu și-a dat prea mult silința. Nu au o personalitate bine conturată, nu știu nimic foarte important sau ascuns despre ele, nu mi se par absolut deloc complexe sau bine construite, sunt de fapt de un banal destul de mare. Kell nu mi se pare că are cine știe ce potențial, dar cu Lila s-ar putea face niște lucruri tare interesante și tare sper că Schwab se va ocupa de asta în următoarele volume. Prințul e și el foarte meh (ceea ce e impresionant, really, de obicei prinții de genul sunt mai interesanți), de rege si regină nu mai zic. Relațiile dintre cei 4 insă ar fi putut fi și ele mult mai bine exploatate în carte, mi-ar fi plăcut să intre în detalii, dar desigur că nu s-a întâmplat asta.

Parcă am citit o schiță a unui roman, nu un roman propriu-zis și zău că nu înțeleg de ce. S-a grăbit, a tratat totul superficial, așa că și interesul meu a fost pe măsură. Nu pot zice că au fost elemente care să nu îmi placă, că nu e cazul, dar nici nu m-a prins sau atras ceva. Așteptam chiar să termin odată cartea ca să pot să citesc ceva care să îmi capteze mai tare atenția. O să citesc și următoarele volume, desigur, seria mi se pare în continuare interesantă. În plus, speranța moare ultima.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a dat posibilitatea de a începe în sfârșit seria.

 

Belgravia – Julian Fellowes

Posted on

julian-fellowes-belgraviaBelgravia e o carte care a ajuns prin metode necunoscute pe radarul meu și a fost o lectură tare dubioasă. Deși probabil nu se vede prea bine pe blogul meu, îmi plac mult romanele istorice. Nu le citesc însă prea des și îmi e și puțin frică cu ele și tocmai de-aia nici nu abunda recenziile lor pe aici.

Nu am avut cine știe ce așteptări când m-am pus să citesc Belgravia. Știam de legătura cu Downtown Abbey (serial pe care nu l-am văzut oricum), așa că mă așteptam să fie doar pe măsura faimei aceluia. Nu a fost. Dacă ar fi să caracterizez lectura printr-un singur cuvânt, acel cuvânt ar fi ‘naivă’. Din toate punctele de vedere posibile. Să detaliez puțin, zic.

Aș începe cu scriitura. Simplă, banală, nimic frumos sau deosebit, ba din contră. Ni se explică nu o dată ca la proști tot felul de detalii despre personaje (că de ce să mă îndrumi să mă prind singură de ele când ai putea mai bine să mi le scrii negru pe alb), foarte amatoricesc. Se vede că e o carte scrisă din pură plăcere, nu dintr-un talent deosebit, ceea ce nu e neapărat rău dacă știi la ce să te aștepți.

Personajele sunt de un banal rar. Cam clișeice, nimic deosebit, nicio evoluție, nicio complexitate pe niciunde. Sunt plate, banale, nu impresionează cu nimic. Nici măcar nu enervează sau provoacă antipatie, ceea ce e mare chestie. Sunt pur și simplu acolo ca să aibă cine să facă acțiunea. Unele dintre ele ar fi putut să îmi placă dacă ar fi fost în alt roman și create de alt autor (culmea, alea negative), dar așa m-au lăsat foarte rece și nu m-am atașat de absolut niciunul. E una din marile mele dezamăgiri, știți deja probabil că eu mă omor după personaje și că dacă ele sunt ok, restul pot să ignor. Nu a fost cazul. Protagoniștii sunt perfecți, pâinea lui Dumnezeu și persecutați, desigur, de the bad guys. Personajele secundare au defecte scuzabile dacă sunt totuși pozitive, cele negative și secundare au defecte mai mari și mai nescuzabile. Ce mi-a plăcut de fapt a fost modul în care sunt interconectate, cum li se întrepătrund căile și interacționează. A făcut bine treaba asta și chiar m-a interesat la început, când nu îmi dădeam deloc seama care e treaba de fapt și ce legătură au unii cu alții.

Plotul e de telenovelă, dacă mă întrebați pe mine. Avem un secret care ni se relevă foarte repede oricum, avem the good guys persecutați de the bad guys, avem intrigi trase de păr și mai presus de orice avem magical fixes. Absolut tot ce pune o problemă în calea protagoniștilor se rezolvă. Băi, dar tot. Nu rămâne nimic care să pună vreun fel de problemă de viitor, toată lumea e fericită, the bad guys sunt pedepsiți, totul e bine în univers. E cel mai mare punct slab al romanului, dacă mă întrebați pe mine, îl depășește chiar și pe cel cu personajele.

V-ați aștepta probabil, după toate cele de mai sus, să zic că nu mi-a plăcut deloc cartea și că nu o recomand. Măi, nu chiar. A fost o lectură foarte ușoară și superficială, dar a fost fix ce aveam eu nevoie să citesc la începutul acestui an și m-a relaxat în multe seri. Considerați că e un chick lit și citiți de relaxare, de plăcere, conștienți că nu e o operă de artă și cu așteptări puține și o să fie ok. E foarte bună pentru când vrei sa te retragi in ceva ușor, la care să nu trebuiască să te gândești și care să nu îți trezească emoții puternice, iar eu nu cred deloc dacă îmi ziceți că voi nu simțiți uneori nevoia de așa ceva. Belgravia a fost, deci, pentru mine lectura de care nu știam că am nevoie. Eu una sigur mulțumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o, a prins bine.

 

 

 

Empire of Storms – Sarah J. Maas

Posted on

eos-coverNu sunt teribil de convinsă de ce, dar insist rău cu Sarah J. Maas. Ăsta e al cincilea volum din serie, unul imens oricum, și știu deja că o să citesc oricum toată seria, orice ar fi. Așa cum observ că m-a obișnuit deja, am o groază de lucruri de spus despre cartea ei, unele de bine, multe de mai puțin bine. Să începem, zic.

Primul lucru care îmi place e că femeia asta când scrie, apoi scrie. Mult. She takes her time, spune povestea în ritmul propriu, fără să se grăbească, fără să sară peste chestii. E fix pe gustul meu treaba asta, mai ales în cazul ei. Are o mulțime de personaje centrale, multe fire narative și cred că ar ieși un mare fail dacă nu ar acorda ceva atenția fiecăruia în parte. Nu pe cât de multă mi-aș dori în cazul unora, pentru mine practic orice personaj din carte fiind mai interesant decât Rowan și Aelin, dar na.

Urmează bubele mari ale seriei, după mine: Rowan și Aelin. Aș bate la ei ca la covor. Personaje mai exagerate foarte rar am întâlnit. De fapt, nu îmi vine niciun exemplu în minte acum. Să explic. Aelin se presupune că e protagonista și eroina seriei, o femeie ultra curajoasă, ultra deșteaptă, ultra independentă, ultra badass mai ales, ultra ultra toate. Și dear god, Maas chiar vrea te convingă de asta. Prin tot și prin orice. Problema e că se chinuie atât de tare că dă în penibil des și rău. De credibilitate nici nu mai zic. De foarte, foarte multe ori mi s-a întâmplat să cringe (scuze, dar chiar nu găsesc echivalentul în română) văzând cât se screme și mai ales cum ne arată cât de impresionată e absolut toată lumea de ea. Cu Rowan e aproape la fel. Relația lor e și ea atât de trasă de păr că îmi dau ochii peste cap chiar și când scriu asta. Eu înțeleg că masculii Fae au instinctele altfel, că sunt mult mai…. primal cred, dar nu e nevoie să îi faci să mărâie la orice, sa se poarte ca acei masculi feroce care nu acceptă nici măcar să respire cineva pe lângă o femeie. E penibil, e insultător, e enervant. Toți sunt așa, dar evident că în cazul lui Rowan trebuia dus la extrem, că doar el e mascului alfa, cel mai cel. Marele minus al seriei și al volumului ăstuia, în mod special, de aici vine.

Ce mi-a plăcut însă este plotul și modul în care cel puțin pare până acum că a gândit Maas totul. Nu pot să vă zic, evident, dar mi se pare că se leagă, că a fost planificat cum trebuie și că e chiar interesant construit totul. Sper să nu dea cu bâta-n baltă. Sper să nu se termine totul într-o fericire perpetuă, cu curcubee și toată lumea în viață și într-o relație ideală. Sper să iasă din tipar și sper să mă surprindă. Am dubii.

Am deja și volumul următor, Tower of Dawn, dar nu pot să spun că mor de nerăbdare să îl citesc. Din câte știu (I could be wrong), nu va continua de unde s-a terminat ăsta, ci ne va arăta ce a făcut Chaol între timp (el nu apare deloc în volumul ăsta). Nu mă încântă teribil de tare ideea, dar în lunile următoare sigur va urma și recenzia aia. Guilty pleasure, asta e seria asta pentru mine (și cam orice scrie Maas, observ). Probabil și dacă mai apare o serie cu fix aceleași personaje reciclate (cum e și asta, de altfel), tot o să o citesc.

 

Destinul bufonului – Robin Hobb

Posted on

robin-hobb-destinul-bufonului-vol1-c1Observ acum că stau cam de o lună la cartea asta. Am avut și un concediu între timp, viața nu a stat în loc nicicum, deci nu se poate spune că m-am lălăit pentru că nu mi-a plăcut și am avut probleme să o termin. Din contră chiar, Hobb a reușit să mă scoată din reading slump, iar momentele în care puteam să mă pun în pat să citesc erau momentele pe care le așteptam cu drag în zile de altfel oribile.

Mare parte din carte mi-a plăcut, după cum mă și așteptam. Robin Hobb a reușit, ca întotdeauna, să creeze unele din cele mai realiste și umane personaje peste care am dat eu până acum. Fitz nu e un personaj, e un om. Asta e senzația pe care am avut-o mereu și mereu și ăsta e, cred, aspectul care îmi place cel mai tare și la volumul ăsta, și în general la scriitura lui Hobb. Parcă citești o autobiografie, nu o operă de ficțiune. Detaliile pe care le adaugă fiecărei trăiri sunt absolut impresionante pentru mine, care le și caut, de altfel cam în orice lectură.

De Bufon nu pot să zic însă același lucru. Nu știu de ce, dar nu am rezonat deloc cu el, nu m-a impresionat și nici nu l-am simpatizat. Teoria cu el e că nu ar fi exact ca noi și cred că Hobb a reușit asta puțin cam prea bine. Cam la fel și cu celelalte personaje, observ acum că spre surprinderea mea, personajul principal e preferatul meu, ceea ce nu se prea întâmplă.

Cât despre plot, nu am nici ce comenta, nici ce lăuda. Are elemente de basm, fără îndoială, multă acțiune și totul e bine gândit și pus în practică, dar nu pot să zic că m-a impresionat. Uneori parcă mi s-a părut totuși cam tras de păr (na, că tot am ce comenta), precum mi s-a părut uneori și idealizarea unor personaje (vezi prințul, par example). Finalul însă e, după mine, marele punct slab al acestui ultim volum al seriei. Parcă nu e de acolo, deloc nu mi se pare că s-a potrivit cu tonul general al seriei și al volumului în mod special. Cred că înțeleg de ce a ales Hobb acest final pentru serie și nu pot să o blamez complet pentru asta, dar e ceea ce m-a făcut să scad din rating.

Robin Hobb știe să scrie fantasy, iar seria asta mi-a plăcut per total teribil de mult și o să o recomand oricând, cu mare drag, oricărui iubitor de fantasy în căutare de ceva nou. Mulțumesc mult de tot editurii Nemira pentru că mi-a oferit ocazia de a o citi.