RSS Feed

Category Archives: Fictiune

În ape adânci – Paula Hawkins

Posted on

3073Știți cum e când citești o carte a unui autor, prima pe care pui mâna, și știi după că o să le citești și pe toate celelalte? Fac des așa și fix asta am pățit și cum Paula Hawkins. La În ape adânci mi-a plăcut totul la prima vedere: și coperta e mișto, simpluță așa și ușor creepy, dar și titlul (care sună mai bine în engleză, as always, dar na). Am rămas curioasă și când am început să văd lume dezamăgită pentru că, really now, thrillers are like pizza. Even the bad ones are good. Nothing to lose there.

Uite totuși că mie mi-a plăcut mult. Ideea apei în care au murit o mulțime de femei, unele voluntar, altele nu, având reputația locului unde scapi de femeile răzvrătite mi se pare tare mișto și as vedea-o și într-un roman horror. A dat o atmosferă tare creepy așa romanului și mi-a plăcut mult treaba asta, mai ales că nu mă așteptam. Mă aștept de obicei la thrillere să fie mai mult psihologice, așa că elementul ăsta m-a făcut să îi dau din start o steluță în plus.

Mi-au plăcut și personajele. Deloc likable, toate au hibe și bagaje cu carul, ceea ce in my book le face mai credibile și realiste și, deci, mai ușor de plăcut și rezonat cu ele. Tanti cea omorâtă părea și ea mișto în sensul ăsta și aș fi vrut să se intre mai în detaliu în personalitatea și viața ei, cred că ar fi fost mai indicat și mai deep așa, plus că știți probabil că eu sunt leșinată după chestiile de genul. Cât despre the bad guy(s), am vorbit la un moment dat cu Simona (hey there!) și mi-a zis că ei i s-a(u) părut fără substanță. Acum că mă gândesc la asta, tind să îi dau dreptate, deși nu pot spune că m-a deranjat în mod deosebit, nu pentru ei am citit oricum romanul, dar nu neg că ar fi adăugat mult cărții.

Cazul în sine nu e cine știe ce spectaculos, nici nu l-am prea băgat în seamă sincer. Pe mine elementele de mai sus m-au atras și m-au făcut să citesc cu plăcere romanul, nu asta. Once again, putea fi mai bine, fără îndoială, dar nici rău n-a fost. Mi-au plăcut însă direcțiile în care o lua (crimă? sinucidere?) și nici n-am stat să ghicesc ce și cum, am preferat să las să mă surprindă. Nu mi-a ieșit, a fost un punct anume în care mi-am dat imediat seama ce s-a întâmplat de fapt, ceea ce m-a dezamăgit puțin.

All in all însă, eu o recomand. Chiar mi-a plăcut. Mulțumesc deci editurii Trei pentru ea!

Anunțuri

Greșeala fatală – Sophie Hannah

Posted on

sophie-hannah-greseala-fatala-cover1Am primit Greșeala fatală împreună cu alte cărți de la editura Nemira și, ca în multe alte ocazii, sceptica din mine s-a încruntat suspicioasă la volum. Să fin sinceri, titlul nu sună deloc încurajator. Pare a fi unul din muuuuultele romane thriller de pe piață, banale și meh. Ca în majoritatea ocaziilor, m-am înșelat.

Nu exista nici măcar un element banal sau predictable la romanul ăsta. Clar nu mă așteptam la asta. Crima în sine e foarte interesantă. Avem cuțit, dar nu avem înjunghiere. Avem mesaje scrise în roșu pe pereți, dar nu avem sânge. Nimic nu e așa cum te-ai aștepta, așa că îți petreci tot restul timpului întrebându-te de ce totuși s-au întâmplat așa lucrurile, while secretly hoping că o să aibă totuși sens și nu o să fie doar de amorul artei, să dea bine în carte. Iar m-am agitat degeaba, desigur.

Personajele însă sunt adevăratul deliciu al romanului. Una nu e sănătoasă la cap. Personajul principal, Nicki, este primul care mi-a atras atenția, evident. Nicki nu e deloc genul de persoană pe care să o placi sau cu care să simpatizezi într-un fel sau altul. Mitomană notorie, Nicki are o pasiune aparte pentru intratul în bucluc și nici nu se gândește prea mult la cum ar putea afecta pe alții acțiunile ei. Dar totuși, nici nu am antipatizat-o. Am văzut-o pe tot parcursul romanului ca pe un animal ciudat și interesant care nu trebuie plăcut sau displăcut, ci analizat atent în dubioșenia lui absolută. Oamenii din viața ei, însă, sunt atât de oribili încât îmi venea să rup cartea cu dinții, dar tot în modul ăla atât de nasol că e complet plauzibil și realist. Cei de la poliție la fel. Relația dintre absolut fiecare personaj e și ea dubioasă și interesantă și nesănătoasă, o plăcere de citit, nu alta.

Tare bun romanul, un deliciu de la cap la coadă. Începe sezonul lor, oameni buni, așa că trust Cori și puneți mâna pe el cât mai repede. Eu mulțumesc până atunci mult editurii Nemira că mi l-a pus în mână, ca altfel sigur nu ajungeam la el.

Sora pierdută – Flynn Berry

Posted on

3062De ceva timp aveam o poftă aparte de un thriller, preferabil unul care să meargă repede și să fie ușor de citit. Nici să fi vrut și nu aș fi putut găsi ceva mai potrivit. Sora pierdută e genul de thriller care îți redeschide apetitul peste genul ăsta de cărți (în curând vine toamna, când oricum mă apucă rău de tot cheful de așa ceva) și care te ține în priză pentru cele 2-3 seri necesare ca să termini de citit.

Romanul începe cu nora, care se duce să își viziteze sora și o descoperă asasinată. De aici, totul începe să se întâmple foarte repede. Începe investigația, dar Nora evident că nu are teribil de multă încredere că poliția unui orășel mic o să se concentreze suficient de bine pe acest caz, așa că se ocupă mult de una singură. Avem parte, deci, de ceva absolut normal pentru acest gen de carte. Doua investigații diferite care merg în paralel, tot felul de suspecți, mister.

Ceea ce a făcut însă romanul să se desprindă de tiparul cu care m-am obișnuit deja este personajul principal, Nora. Nu e foarte likeable creatura. A avut de multe ori unele tendințe pe care nu le-am prea înțeles, chiar și în situația în care era ea. Nu o spun în sensul negativ aici, e chiar interesant, dar deloc ce ma așteptam. Același lucru, ba chiar mai mult, poate fi spus și despre sora ei. Chiar și moartă, Rachel mi-a fost antipatică rău de tot și mă bucur mult de tot că nu a avut un rol mai activ. Ar fi fost totuși mai interesant dacă ar fi intrat puțin în detaliu, dacă Berry ar fi rezervat mai multe pagini celor două femei. Niciuna dintre ele nu e un personaj pozitiv, dar nici complet negativ și puteam mirosi mereu multe alte chestii ascunse despre care ar fi fost chiar mișto să citesc.

Dacă aveți chef de un thriller scurt și alert, perfect pentru a vă introduce in the autumn mood așa cum înțeleg eu conceptul, this is the book to go for. Mulțumesc deci editurii Trei pentru el.

 

 

Renegatul – Robyn Young

Posted on

robyn-young-2-renegatul_c1Recunosc că de când am primit Renegatul pentru recenzie am stat câteva zile bune și m-am uitat cu coada ochiului la ea, speriată de ideea că o să o citesc în curând și că o să fiu complet pierdută. Pentru cei care nu știu, seria lui Robyn Young se centrează pe Scoția secolelor XIII-XIV și are, deci, o mulțiiiiiiime de personaje cu nume și funcții care mai de care, îmbârligate toate politic de ți se încrucișează ochii. Când a trecut oricum ceva timp de când am citit primul volum (în decembrie, mai exact), în care oricum mi-au scăpat câteva nuanțe de genul, ideea că o sa citesc un roman întreg (mare – are 600 de pagini) prefăcându-mă că și știu ce citesc nu era chiar ruptă de realitate.

Am avut și n-am avut dreptate. Ce a fost de amintit mi-am amintit (yey Cori’s brain!) și ce m-a depășit înainte m-a depășit și acum. Nu e bai, mi-am acceptat ignoranța și am sărit cu grație peste. Mi-a plăcut oricum mult romanul și asta chiar e o piedică minoră. E atât de plin de acțiune că nu ai timp oricum să insiști pe detalii. Cum am zis și în recenzia volumului anterior, se întâmplă de toate. Se omoară, se trădează, se prefac, se ascund, tot ce vrei și ce nu vrei. Ce e însă mișto e că cea mai mare partea a evenimentelor ăstora au bază istorică (de fapt, Robyn spune exact la final ce a schimbat, cum și de ce – chiar mi-a plăcut să citesc asta) și ar avea sens oricum, și dacă nu ar fi așa. I mean come on, vorbim aici de Scoția medievală în lupta pentru tron. Anything can happen. And it does.

Apar și mai multe personaje interesante sau ceva mia likeable. Bruce tot nu se află printre ei pentru mine însă. Mult prea delusional pentru mine și prea de părere că scopul scuză mijloacele. Mai ales scopul lui. Elizabeth îmi e simpatică, asa și baba dubioasă din pădurea de lângă castelul unde a copilărit el (that made a lot of sense), pe când sper ca MacDuall să moară în chinuri.

La fel ca în cazul primului volum, și ăsta a fost o surpriză tare plăcută și interesantă (posibil să îmi trezească măcar un ușor interes pentru istoria Scoției, which is baaaaad) pe care aș recomanda-o oricărui pasionat de romane istorice. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a dat șansa să citesc seria!

 

A înflorit liliacul – Rodica Ojog-Brașoveanu

Posted on

rodica-ojog-brasoveanu-a-inflorit-liliacul_1Dacă sunteți de ceva timp pe aici, știți sigur că Rodica e una din marile mele iubiri literare. Ador cum scrie și i-am citit la romane în prostie, cele mai aproape de inima mea fiind cele cu Melania Lupu. Cumva am reușit să nu citesc până acum A înflorit liliacul, țindându-mă în general departe de romanele ei cu acțiunea plasată înainte de secolul XX (am răsfoit la un moment dat într-o librărie un volum din seria cu logofătul Andronic și nu mi-a plăcut limbajul – foarte potrivit epocii, dar nu pe gustul meu), dar uitându-mă eu pe site-ul Nemira în căutare de idei, am dat peste volumul ăsta. Nu îmi aminteam să îl fi citit, sigur nu îl am în bibliotecă și îmi era un dor nebun de Rodica, așa că the deal was sealed.

Mare nevoie aveam de cartea asta. Nu mi-am dat pe bune seama decât după ce am terminat-o. Uitasem și cât de mișto scrie Rodica, și ce stare de bine îmi dau cărțile ei. Să începem cu începutul totuși. În mod interesant, acțiunea romanului se petrece în secolul XIX, mai exact în timpul domniei lui Cuza, care și e unul din personajele cărții. Îi mai avem și pe Alecsandri și Kogălniceanu și ceata normală de personaje dubios de credibile și realiste ale Rodicăi. Mi-au plăcut absolut toate, deși cele feminine sunt, după mine, punctul ei forte și cele care mă ung cel mai tare la inimă. Prințesa Suțu și Vasilena au fost aparte în romanul ăsta, ambele femei excepționale și fascinante, dar pe care Rodica le-a construit atât de mișto încât nu te-ar surprinde deloc să dai cumva peste ele pe stradă. Reușește același lucru și cu personajele masculine, nu mă înțelegeți greșit, dar eu nu cu ele rezonez. Muiere mi-s, la ele sunt mai atentă. Ce m-a fascinat însă e modul în care îmbină tipologiile umane cu personalitatea unică a fiecărui personaj. E greu de explicat sau înțeles fără să citiți, dar sunt convinsă că cei care au citit ceva de Rodica știu foarte bine la ce mă refer. Avem tipul aventurierei, dar uite că o avem în secolul XIX și uite că e al naibii de unică și interesantă. Avem și tipul cucoanei, dar uite că și ea e aparte și inconfundabilă.

Cât despre plot, e politic și totuși nu. Se învârte în jurul unei conspirații de a-l ucide pe Cuza, dar elementul uman mi se pare că joacă un rol mult mai important. E interesant, te ține în suspans și amuză nespus în același timp. Limbajul poate fi puțin mai greu de digerat la început (sunt destul de multe arhaisme pe acolo), dar te obișnuiești repede și cu el și ajunge chiar să-ți placă. Am râs singură ca o proastă nu o dată și boy, nu văd ce lectură ar fi mai potrivită pentru vară.

Vă recomand orice roman al Rodicăi, deci automat îl vârâm și pe ăsta în ecuație. Aveți aici colecție de unde alege. Mulțumesc mult cu ocazia asta editurii Nemira pentru că-mi hrănesc dependența de Rodică.

Trei coroane întunecate – Kendare Blake

Posted on

trei-coroane-intunecate-01Trei coroane întunecate e un roman pe care am vrut sa pun mâna de cum am aflat de existența lui. La început am fost foarte optimistă, după nu chiar, dar curiozitatea a învins și am decis să îl citesc totuși să văd ce e de capul lui.

Ciudățel rău romanul. E așa o amestecătură ciudată de elemente că mi-a fost destul de greu să decid dacă îmi place totuși sau nu, mai ales având în vedere că aproape fiecare chestie negativă are câte un twist care face totuși lucrurile interesante.  Avem deci trei regine surori, crescute fiecare de familii separate cu interese reale pentru tron, cele trei fiind menite sa se ucidă reciproc până una dintre ele rămâne a fi regină. Avem în general capitole alternative pentru fiecare dintre ele, fiecare cu intrigile și cu povestea ei. So far so good, cum ar zice englezul. Ideea în sine e foarte interesantă (asta m-a și atras la carte), reginele nu îmi displac nici ele (șocant, dar chiar nu o fac), ba parcă au chiar ceva anume care îmi place. Niciuna nu e exact cum mă așteptam să fie și pe două dintre ele pot chiar să le înțeleg.

Bubă ar fi cu the romance. E mult. Mult rău și întortocheat. Nu lipsește nici triunghiul amoros, evident, dar și ăla a avut detalii la care nu mă așteptam. Partea lui masculină mă scoate din sărite însă la maxim și sper să dispară cât de curând în volumele următoare. Avem tot felul de trădări și drame, unele mai neașteptate, altele mai puțin, dar nu m-a deranjat niciuna. Nu știu ce e cu mine, dar așa a fost. Mi s-a părut totul interesant și neașteptat, așa că am devorat totul și le-am luat ca atare, mai ales având în vedere că nu sunt deloc sigură încotro o să o ia povestea.

Finalul are și bune și rele. The magical fix nu m-a încântat deloc și mi se pare nu doar clișeic, dar și o modalitate excelentă de a înșela așteptările cititorilor. Nu în sensul bun. Pe de altă parte, este un anume plot twist acolo I really did not see coming și care, cred eu, o să facă următorul volum chiar și mai interesant.

Per total, eu una sunt plăcut impresionată. Chiar nu mă așteptam să îmi placă.  Mulțumesc mult editurii Corint pentru volum.

 

A Court of Wings and Ruin – Sarah J. Maas

Posted on

ACOWAR_USNu aveți idee cât am așteptat cartea asta. Am vânat-o ceva de speriat și, de cum am văzut-o pe Okian, am și pus comandă și am avut-o în mână mai repede decât mă așteptam. Am avut o experiență destul de ciudată cu ea: deși nu m-a dat deloc pe spate, m-a prins al naibii de tare și am citit cu fiecare ocazie pe care am avut-o, inclusiv ziua când eram liberă, which I almost never do.

Cu toate astea însă, nici nu se compară cu al doilea volum (recenzie aici). Parcă nu m-a convins nimic. Relația dintre ea și Rhys (meh – așa aș descrie) are parcă muuuult mai multe scene pline de dulcegării și trase de păr care ori nu erau în al doilea volum, ori eram eu în faze dubioase și nu am băgat de seamă. Nu mi-a plăcut niciun personaj, nu am avut favoriți, nu mi-a prea tresărit inima decât la final (despre care o sa vorbesc mai încolo), nici plotul nu m-a încântat.

Feyre, personajul principal, m-a iritat chiar nu o dată. Cumva a reușit să devină eroina tipică, the special snowflake care se sacrifică pentru binele suprem și care iubește și e iubită cum nimeni nu a mai fost ever. Ochi dați peste cap la infinit. La fel și cu Rhys, care și când greșește nu greșește de fapt, se pare, și care a reușit să mă facă să nu îl mai plac, după ce leșinasem după el în volumul doi. Cassian m-a iritat și e mai laș decât îmi aminteam, Az e meh, Mor la fel, Nesta e puțin trasă de păr. Nimeni relatable sau simpatic.

Plotul nu e nici el cine știe ce. Totul este alb și negru, avem vechea tradiție a armatei rele versus armata bună, mult prea tradițional și cuminte pentru gustul meu. Se termină aiurea, dacă e să mă întrebați, și complet nerealist. Un conflict de magnitudinea celui pe care îl prezintă Maas nu se poate încheia așa și nu poate exista a magical fix pentru orice. Asta dacă vrei să scrii un roman cât de cât ok, vreau să zic.

Și totuși am citit în disperare, weekendul trecut aproape că numai asta am făcut, iar eu extrem de rar citesc ziua. M-a prins rău de tot (și azi-noapte am stat până la 2:30 să o termin), deși recenzia asta arată clar că nu mă încântă. Are totuși Maas ceva care mă atrage pe mine, se pare. În curând o să mă pun să recitesc și cealaltă serie, că tot am două volume noi și nu mai țin minte nimic. Atunci să vedeți.