Nici nu mai țin minte de când plâng să citesc iar ceva de Brandon Sanderson. Trilogia Ultimului Imperiu (recenzii aici) mi-a plăcut teribil de mult și mi-am propus atunci să îmi croiesc, încet dar sigur, drum prin tot ce a scris el. Aliați în slujba dreptății e, din câte știu, volumul patru al seriei, acțiunea având loc la câteva sute de ani după evenimentele trilogiei anterioare, deci a părut volumul perfect prin care să mă reîntorc la Sanderson. Mare succes nu pot spune că am avut.
Volum mic și foarte ușor de citit, nu am avut nicio problemă cu a mă reacomoda cu lumea creată de Sanderson. Toate detaliile lumii respective nu pot zice ca mi le-am reamintit și nici măcar vechile personaje nu îmi mai sunt familiare (nu că ar trebui pentru a citi volumul de față, dar mai sunt uneori menționate), dar a fost suficient. Experiența lecturii însă a fost cu mult diferită de cea anterioară. Deși lumea e aceeași, sunt scrise diferit și au o cu totul altă atmosferă. Dacă Ultimul Imperiu era un epic fantasy, aici avem de-a face cu un fantasy mai mult urban, dacă mă întrebați pe mine, mult mai slab conturat și scos în evidentă și care m-a prins mult mai puțin decât mă așteptam.
Acum că stau să mă gândesc la asta, la aproximativ două săptămâni după ce am terminat romanul, cred că îmi dau seama exact de ce nu mi-a plăcut prea mult. Nu că ar fi ceva foarte în neregulă cu plotul sau personajele, pentru că nu e, dar pentru că mă așteptam să se ridice la nivelul trilogiei anterioare și nu a făcut-o. Waxillium (nu întrebați, și pe mine mă bate numele) e personajul central aici. Cu potențial, cu un trecut interesant despre care nu știm însă mare lucru și cu o traumă la fel de interesantă care ne este prezentată din start, nu m-a impresionat deloc, nu m-a atras și m-a lăsat complet indiferentă. Nu a fost conturat cum trebuie, parcă a fost mai mult o schiță, nu un personaj rotund, complex, viu. La fel și cu celelalte, ar fi putut să moară oricând și nu aș fi clipit.
Plotul are tente polițiste. Știm că trenuri sunt jefuite, știm ce se fură, știm că e ceva ce nu știm, ceva ce ne scapă și ce își doreste Waxillium să afle. Nu m-a captivat, nu m-a prins în cea mai mare parte a cărții. Uneori chiar citeam cu mai multă voracitate, dar oricum nu la nivelul la care mă așteptam.
Per total, nu regret oricum că am citit romanul, nu este deloc un roman prost. Nu este însă acel Brandon Sanderson pe care l-am cunoscut eu și pe care îmi doream să îl întâlnesc iar. Citit separat, fără așteptări și comparații, e mai mult decât ok. Vina mea aici, cred, sunt mult prea subiectivă și cu așteptări. Mulțumesc, deci, mult editurii Trei pentru roman.
Cori's Bookfrenzy 