RSS Feed

Category Archives: Politiste

Cariera malefică – Robert Galbraith

Posted on

cariera-malefica_1_fullsizeAșa cum cred că am mai spus-o pe aici, îmi place de Strike și de Robin de mor, ei fiind principalul motiv pentru care citesc seria asta. Cazurile nu sunt rele, dar nu sunt principala atracție pentru mine. De data asta însă ele se întrepătrund extrem de bine și m-au făcut să îmi placă volumul ăsta mai mult decât celelalte două. De data asta cazul de care se ocupă Strike și Robin hits close to home, cum ar zice englezul. Robin primește prin curier un picior de femeie într-o cutie. E un caz personal, e un caz periculos și îi solicită mai mult ca până acum, ceea ce se vede și în relațiile lor. O să o iau pe rând.

Cazul mi-a plăcut mult, deși a durat ceva până să mă prind cine-i cine. Devenise enervant la un moment, Rowling aruncând numele suspecților pe fiecare pagină, dar fără să explice clar care e treaba cu fiecare ca să îi putem și noi diferenția. Și-a revenit însă destul de repede și de atunci încolo there was no stopping me. Am citit în disperare până la ore tembele și am citit chiar și în timpul zilei, în weekend, ceea ce mi se întâmplă extraordinar de rar. Avem muuuuult abuz în cazul ăsta, mulți bărbați mizerabili și multă frustrare cauzată de ele.

Același lucru pot să îl spun și despre personaje. Aflăm impresionant de multe despre ele și unele detalii pun personajele (pe Strike și pe Robin adică) în altă lumină. Relația dintre ei e un deliciu. Strike începe să accepte ce se întâmplă, dă în încăpățânare idioată alteori și e adorabil mai tot timpul. Robin, pe de altă parte, e prostovancă rău de tot. I-aș fi tras bucuroasă o pereche de palme în mai multe ocazii, dar trăiesc cu speranță că își scoate capul din nisip în volumul următor. O ține așa până la final chiar, ca să fie treaba treabă. Îmi place oricum de ea totuși, probabil mai ales pentru că știu ce poate Rowling să facă din ea. And she will.

Cică în 2017 apare volumul următor. Mult de așteptat, sincer. Aveți totuși timp, dacă nu sunteți deja la zi, să citiți toate volumele.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru șansa de a citi și volumul ăsta.

 

 

Viermele de mătase – Robert Galbraith

Posted on

viermele-de-matase_1_fullsizeAm citit The Cuckoo’s Calling anul trecut aproape pe vremea asta și mi-a plăcut tare mult. Țin minte ce surprinzător a fost pentru mine să văd că mintea care a creat lumea din Harry Potter poate să se descurce, și încă foarte bine, și cu romane polițiste. Pot să spune exact același lucru și acum, când am terminat al doilea volum al seriei cu Cormoran Strike.

Cred că e destul de ușor să ghiciți ce mi-a plăcut cel mai mult: personajele, evident. Cormoran și Robin m-au cucerit de la bun început (deși Cormoran e puțin clișeic, if you ask me) și au continuat să fie foarte interesanți. Mă amuză teribil relația lor și sper să o țină așa mult și bine, fără să ajungă (măcar în viitorul apropiat) la deznodământul pe care îl intuiesc. Celelalte personaje au fost însă la fel de importante pentru mine. Cred cu tărie că e foarte ușor să îți dai seama de cum este J.K. Rowling în realitate din modul în care își construiește personajele și situațiile în care le pune. Nu zic mai multe ca să nu vă dau spoilere.

Cât despre cazul polițist în sine, mi-a plăcut mai mult ca cel din primul volum. Mai elaborat, mai bine pus la punct, mai puțin tras de păr. Nu a exagerat deloc cu criminalul (cum mi s-a părut că a făcut în cazul Lulei). deși câteva explicații în plus parcă nu ar fi stricat.

Nu știu când apare volumul trei, dar sper că nu mai e mult. Le mulțumesc celor de la editura Trei pentru că îmi permit în continuare să țin pasul cu seria.

Dispariția – Dror Mishani

Posted on

disparitia_1_fullsizeCând am primit pachetul de la Trei, la destul de mult timp după ce alesesem cărțile, nu mai știam despre ce era vorba în Dispariția și am fost puțin sceptică când am citit încă o dată descrierea de pe spate.

Apoi m-am apucat de ea și mi-am schimbat complet părerea. După cum probabil (sau nu) știți deja, este vorba despre un roman polițist care are în centru un băiat dispărut de acasă. Nimic deosebit până aici, de acord cu voi, dar Mishani ridică enorm nivelul cărții prin detalii și tehnică.

În primul rând, am dat pentru prima oară peste un polițist care nu e deloc sigur pe el, face greșeli și, mai mult decât atât, e perfect conștient de ele. Am citit destule romane polițiste la viața mea și trust me, Avraham Avraham (stupid name, I know) e aparte. Nu pare deloc priceput (nici acum, când am terminat romanul, nu prea cred că e), pornește din start cu idei preconcepute legate de caz și are și tactici ciudate. Nu am putut să am încredere în el.

Romanul este narat de două personaje diferite, Avraham Avraham și unul din vecinii copilului dispărut. Ce mi-a plăcut cel mai mult legat de acest aspect este modul subtil și inteligent în care Dror ne face să ne dăm seama că ceva este complet în neregulă cu unul dintre personajele-naratoare. Nu ni se spune nimic clar, ne putem da seama doar din modul în care se poartă și felul în care vorbește. O să vedeți când citiți romanul cât de bună este tehnica aceasta și ce efect are asupra cititorului.

Finalul romanului a avut atâtea întorsături de situație și atâtea piste false că nu am mai știut ce să cred. Mi s-a întâmplat cel puțin o dată să cred că asta e, ăsta e sfârșitul cazului, numai pentru a vedea cum lucrurile o iau într-o cu totul altă direcție și a-mi da seama că de fapt nu știam nimic. În ultimele două pagini, de fapt, se întâmplă cel mai tare asta.

All in all, chiar mi-a plăcut. A fost ca o gură de aer proaspăt și chiar sper că cei de la Trei (cărora le mulțumesc mult pentru șansa de a citi romanul) vor publica și continuările.

The Cuckoo’s Calling – Robert Galbraith

Posted on

CuckoosCallingCoverDa, știu că sunt în urmă rău de tot și aș fi fost și mai în urmă dacă nu aș fi primit cartea cadou. Am stat timp de aproximativ două săptămâni la ea, așa cum se pare că mi-e obiceiul în ultimul timp, dar săptămâna asta am avut mai mult spor ca până acum, așa că a dat sfântul și am terminat-o și eu.

Sunt foarte confuză, pentru că mi-a plăcut, dar nu știu de ce. Nu e palpitantă, nu are nimic deosebit la acțiune sau personaje, am ghicit până și asasinul, dar mi-a plăcut. O să iau toate aspectele pe rând și o să vorbesc despre ele, poate așa mă dumiresc și eu (și cu ocazia asta și voi) de ce naiba mi-a plăcut, dacă nu are nimic extraordinar în ea.

Personajele. Cormoran și Robin. Primul este un veteran de război cu o poală de issues și o determinare tăcută cum rar vezi. Acum, scriind asta, îmi dau seama că mi-a plăcut foarte mult la el felul în care încasează loviturile: ca pe niște evenimente obișnuite pe care, deci, le tratează ca atare. Mă gândeam cum ar fi fost să fiu eu în locul lui și m-am îngrozit. Dacă la Cormoran m-am mai dumirit puțin și am realizat că îmi place puterea lui, la Robin pot să mă gândesc mult și bine și degeaba. Poate delicatețea și tactul? Posibil, mai ales având în vedere că mie îmi lipsesc cu desăvârșire, e normal să admir pe cineva care le are. La altceva nu mă pot gândi, dar cert e că amândoi mi-au plăcut teribil.

Povestea polițistă nu e cine știe ce, dar se vede că a fost construită cu atenție ( e J. K. Rowling, for fuck’s sake!). Mi-a plăcut cum a evoluat, fără întorsături dramatice de situație sau evenimente trase de păr. Mi s-a părut credibilă. Așa cum am spus la început, am ghicit asasinul. Nu consider asta un minus al cărții, deși faptul că nu am avut parte de surpriza aia de la sfârșit m-a dezamăgit puțin. În schimb, mi-a plăcut enorm să citesc felul în care a dezlegat Cormoran misterul. A fost logic, explicat bine, dar aș fi dorit ca norocul să joace un rol mai mic.

Romanul m-a prins încet, fără să îmi dau seama, iar acum abia aștept să pun cumva mâna pe The Silkworm. Am văzut însă că e scumpă ca naiba, așa mi-am pus pofta-n cui pentru moment. Oricum, J. K. Rowling, good job.

Doamna din lac – Raymond Chandler

Posted on

Îmi doream de mult timp să citesc o carte de Raymond Chandler, în special Doamna din lac. Am crezut că o să dureze mai mult să o termin, dar fără descărcarelălăiala cruntă de care dau dovadă în ultimul timp aș fi putut să o termin lejer în două zile.

Înainte să-mi spun părerea despre carte, trebuie să menționez faptul că am citit nenumărate cărți de Agatha Christie la viața mea și e destul de greu ca o carte polițistă să mă mai surprindă.

Mi-a plăcut cartea, deși aș fi vrut enorm ca să mă surprindă. Nu a făcut-o absolut deloc. Nu dau vina pe carte, a fost scrisă în anii patruzeci, iar eu am citit multe cărți polițiste ca să mă mai mir ușor, dar asta a scăzut mult din farmecul cărții. Este un aspect pur personal, însă, sper că vă dați seama. Dacă nu ați citit multe romane polițiste și nu v-ați dezvoltat deja un al șaselea simț pentru crime dubioase din cărți, romanul lui Chandler este mai mult decât perfect.

Dacă îndepliniți condițiile de mai sus, trebuie să spun că plotul nu lasă de dorit și sigur o să vă ofere dificultăți mari în a dezlega misterul. Fiind un roman micuț, acțiunea nu se lălăie, fiind suficient de alertă pentru a menține atenția și interesul cititorului. Apar multe fapte aparent necorelate, dar care, la sfârșit, se leagă perfect pentru a dezvălui ce s-a întâmplat de fapt.

Despre personaje nu sunt foarte multe de spus, sunt cele întâlnite în mai toate romanele de acest gen. Detectivul Marlowe, însă, m-a nedumerit. Nu am aflat nimic despre viața lui (romanul e scris la persoana I, din punctul lui de vedere) sau orice altă informație de genul și acțiunile lui mi s-au părut de multe ori ciudate. Știu că apare în mai multe romane de-ale lui Chandler, așa că probabil tot se află până la urmă ceva despre el, dar pe mine m-a intrigat deja.

All in all, nu este deloc o carte rea și o recomand mai ales celor care nu au avut prea mult de-a face cu acest gen literar.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Pe urmele crimelor – Mark Benecke

Posted on

Așa cum am spus și în ultimul post, m-am uitat atât de mult la Criminal Minds că am simțit nevoia să și citesc o carte cu crime. Nu ficțiune, ci crime pe-urmele-crimelor_1_fullsizeadevărate. Așa am ajuns să pun mâna pe cartea lui Mark Benecke.

Tare mult mi-a plăcut cartea. Are 7 capitole, primele 6 ocupându-se cu diferite tipuri de criminali sau infracțiuni, care mai de care mai interesante și mai fucked up. Astfel, primele 120 de pagini sunt despre diferite cazuri de canibalism și vampirism. Capitolul ăsta e cel care m-a cucerit definit și m-a făcut să vreau neapărat cartea (am citit prima oară o parte din el Casa de Nisip). Nu doar cazurile au fost foarte interesante, ci și faptul că Mark explică pe scurt cum a apărut credința populară în vampiri și care este explicația științifică pentru ceea ce se întâmplă cu cadavrele bănuite a fi vampiri.

Al doilea capitol, ca și al patrulea, prezintă două cazuri de crimă extrem de greu de elucidat. Mi-a plăcut enorm că au fost prezentate foarte detaliat, pe multe pagini, într-un mod științific, diferit de ce am mai citit până acum. Mi-a plăcut și ingeniozitatea criminalilor și cum a fost cât pe ce să scape nepedepsiți. Mă tot făcea să mă gândesc dacă eu aș fi capabilă să plănuiesc așa bine o crimă. 😀

Al treilea capitol e cel mai fucked up: despre doi criminali sadici pedofili. Oribile cazuri, îngrozitoare, dar cu atât mai interesante. Primul caz, cel al lui Jurgen Bartsch, mi-a plăcut pentru psihologia ciudată a acestuia. Benecke a introdus aici un număr mare de scrisori trimise de Jurgen în ultima perioadă a vieții sale. Pot fi oarecum plictisitoare, dar pline de detalii revelatoare pentru psihicul acestuia. Cred că e și singurul criminal din carte de care mi-a părut puțin rău. Cel de-al doilea criminal din capitol, Luis Alfredo Garavito, m-a impresionat mai tare prin cruzimea deosebită de care a dat dovadă, prin tupeu și mai ales prin gradul extrem de ridicat de dileală. El m-a și îngrijorat cel mai tare. O să vedeți când o să citiți cartea de ce.

Capitolul cinci are în prim plan impostori și hackeri. Nu mi s-a părut chiar atât de spectaculos ca celelalte, dar tot mi-a făcut o deosebită plăcere să îl citesc. Cazul impostoarei din secolul XIX a fost minunat, după umila mea părere. Asta da tupeu.

Al șaselea capitol se cheamă “Testați-vă mintea“ și prezintă câteva cazuri foarte dubioase, nu neapărat de crimă, dar care ori nu sunt atât de greu de elucidat, ori nu sunt ceea ce par. Acest capitol e, poate, cel mai interesant din carte.

Ultimul capitol e despre serialul CSI. Tot ce pot să spun e bine că nu mă uit la el.

Așadar și prin urmare, vă recomand din inimă cartea, chiar dacă nu aveți un interes deosebit pentru crime. E atât de interesantă că sigur o să vă placă.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Tăcerea mieilor – Thomas Harris

Posted on

Daca acum cititi articolul asta, inseamna ca ati citit deja recenzia Corinei la Dragonul Rosu, tot de Thomas Harris. Pentru ca noi doua suntem creepy like tacerea-mieilor-9855that, am reusit sa ne sincronizam perfect si sa terminam cartile exact in aceasi seara, si asa ca se cade sa postam si recenziile in acelasi timp pentru seria asta de carti.

Probabil ati vazut deja filmul celebrisim cu acelasi nume, cu Jodie Foster si Anthony Hopkins[atunci cand nu era inca parintele timpului.] Probabil stiti povestea, asa ca nu o sa ma deranjez sa spun prea multe despre ea, dar pentru cei care nu stiu, e cam asa: o agenta FBI in devenire, Clarice Starling, e trimisa, la plesneala, sa ii ia interviu Doctorului Hannibal Lecter pentru ceva studiu neimportant. El o place deosebit de mult si intr-un mod complet creepy. In acelasi timp, un criminal in serie nebun rapeste, killereste si jupuieste femei dolofane prin America. Spoiler: Hannibal eats people. Cine ar fi crezut?

Cartea asta e a doua din seria Hannibal, Dragonul rosu fiind prima din cele patru. Pe aia am citit-o saptamana trecuta, si pentru ca le-am citit la asa o distanta mica una de cealalta, pot sa fac o comparatie destul de buna intre cele doua.

In primul rand, cred ca desi criminalul asta, Buffalo Bill, e mult mai sick decat tipul din Dragonul Rosu, cred ca ala era mai…infricosator? Poate pentru ca se pune foarte mult accent si pe povestea individului ala, si pentru ca sunt foarte mult capitole din punctul lui de vedere, il simti mai prezent si ‚pericolulul’ mult mai acut. Buffolo Bill e mai mult o umbra amenintatoare pentru 80% din carte. Mi-a placut mai mult abordarea mai up-close-and-personal-with-the-killer din Dragonul Rosu.

De Clarice cred ca imi place mai mult decat de Will, dar nu sunt sigura daca imi place de ea sau e doar un fel de solidaritate feminina pentru ca in Dragonul Rosu toate personajele principale sunt tipi si drept rezultate, feminista din mine a fost putin revoltata.

Cred ca e interesant sa observi cum se schimba stilul de scris de la o carte la alta. Din punctul de vedere al scrisului, Dragonul Rosu seamana foarte mult cu seria lui Stieg Larsson. Tacerea Mieilor e…putin altfel. In Dragonul Rosu sarea de la un punct de vedere la altul destul de frecvent, dar in Tacerea Mieilor parca asta se intampla mai rar. Desi sunt treceri la diferite puncte de vedere, in mare, se pastreaza punctul de vedere a lui Clarice. Nu stiu ce sa zic despre asta. Pe de o parte – cititorul se poate identifica cu Clarice mult mai bine decat o facea cu Will si esti mult mai centrat in actiune. Esti socat si oripilat in ca si ea, dar restul „pieselor” povestii iti sunt straine.

Pe de alta parte – Dragonul Rosu facea ceva foarte interesant – pentru ca pendula atat de des intre personaje, pentru ca erau atat de multe capitole din punctul de vedere a ucigasului, puteai sa intelegi si pe el si mai bine. Si nimic nu e mai creepy decat sa privesti prin ochii unui criminal in serie cum omoara pe cineva, cum se indragosteste, cum se enerveaza. Personal, prefer abordarea asta, dar sunt sigura ca foarte multi ar prefera varianta din Tacerea Mieilor.tumblr_m7g6clz79C1rpqqpz

All in all, cred ca mi-a placut mai mult Dragonul Rosu. Poate si pentru ca am vazut Tacerea Mieilor de mii de ori si stiam plotul pe de rost. [Dragonul Rosu l-am vazut o singura data, atunci cand a aparut.] DAR sa nu intelegeti ca Tacerea Mieilor e cumva mai proasta – e o carte foarte buna si un thriller extrem de spooky si tensionat cu o personaje brilliant. Aici e o chestie de gust, si cred ca Dragonul Rosu pur si simplu mi-a apasat mai bine butoanele decat cartea asta. 😀

Maine cred ca ma pun sa citesc Hannibal, dupa ce termin maratonul James Bond pe care mi l-am propus.