RSS Feed

Tag Archives: Brandon Sanderson

Aliați în slujba dreptății – Brandon Sanderson

Posted on

3139Nici nu mai țin minte de când plâng să citesc iar ceva de Brandon Sanderson. Trilogia Ultimului Imperiu (recenzii aici) mi-a plăcut teribil de mult și mi-am propus atunci să îmi croiesc, încet dar sigur, drum prin tot ce a scris el. Aliați în slujba dreptății e, din câte știu, volumul patru al seriei, acțiunea având loc la câteva sute de ani după evenimentele trilogiei anterioare, deci a părut volumul perfect prin care să mă reîntorc la Sanderson. Mare succes nu pot spune că am avut.

Volum mic și foarte ușor de citit, nu am avut nicio problemă cu a mă reacomoda cu lumea creată de Sanderson. Toate detaliile lumii respective nu pot zice ca mi le-am reamintit și nici măcar vechile personaje nu îmi mai sunt familiare (nu că ar trebui pentru a citi volumul de față, dar mai sunt uneori menționate), dar a fost suficient. Experiența lecturii însă a fost cu mult diferită de cea anterioară. Deși lumea e aceeași, sunt scrise diferit și au o cu totul altă atmosferă. Dacă Ultimul Imperiu era un epic fantasy, aici avem de-a face cu un fantasy mai mult urban, dacă mă întrebați pe mine, mult mai slab conturat și scos în evidentă și care m-a prins mult mai puțin decât mă așteptam.

Acum că stau să mă gândesc la asta, la aproximativ două săptămâni după ce am terminat romanul, cred că îmi dau seama exact de ce nu mi-a plăcut prea mult. Nu că ar fi ceva foarte în neregulă cu plotul sau personajele, pentru că nu e, dar pentru că mă așteptam să se ridice la nivelul trilogiei anterioare și nu a făcut-o. Waxillium (nu întrebați, și pe mine mă bate numele) e personajul central aici. Cu potențial, cu un trecut interesant despre care nu știm însă mare lucru și cu o traumă la fel de interesantă care ne este prezentată din start, nu m-a impresionat deloc, nu m-a atras și m-a lăsat complet indiferentă. Nu a fost conturat cum trebuie, parcă a fost mai mult o schiță, nu un personaj rotund, complex, viu. La fel și cu celelalte, ar fi putut să moară oricând și nu aș fi clipit.

Plotul are tente polițiste. Știm că trenuri sunt jefuite, știm ce se fură, știm că e ceva ce nu știm, ceva ce ne scapă și ce își doreste Waxillium să afle. Nu m-a captivat, nu m-a prins în cea mai mare parte a cărții. Uneori chiar citeam cu mai multă voracitate, dar oricum nu la nivelul la care mă așteptam.

Per total, nu regret oricum că am citit romanul, nu este deloc un roman prost. Nu este însă acel Brandon Sanderson pe care l-am cunoscut eu și pe care îmi doream să îl întâlnesc iar. Citit separat, fără așteptări și comparații, e mai mult decât ok. Vina mea aici, cred, sunt mult prea subiectivă și cu așteptări. Mulțumesc, deci, mult editurii Trei pentru roman.

Reclame

Ultimul imperiu #3: Eroul Evurilor – Brandon Sanderson

Posted on

eroul-evurilor-nascuti-din-ceata-vol-3_1_fullsizeE unu și ceva noaptea, tocmai am terminat de citit Eroul evurilor și simt că trebuie neapărat să scriu acum ceva. Nu mâine, ci acum, cât încă am totul proaspăt în minte, deși e o harababură de sentimente.

Cred că pot spune cu tărie că nu vă puteți numi cititori și iubitori de fantasy până nu-l citiți pe Sanderson. Nu vă puteți da seama de ce poate fantasy-ul să facă până nu puneți mâna pe Mistborn. Primul și cel mai important motiv e legat de modul absolut impresionant în care Brandon se joacă cu toate stereotipurile posibile. Nu am mai întâlnit așa ceva nici măcar la George Martin, sincer, iar totul e mult mai intens și mai ușor de admirat în acest al treilea (dar nu și ultim) volum al seriei. Nimic din ce am crezut că o să se întâmple nu s-a întâmplat, nimeni nu a avut până la urmă chiar rolul pe care credeam sau părea că o să îl aibă. Evoluția personajelor e și ea spectaculoasă, iar niciunul dintre ei nu rămâne nici pe departe cel care era la începutul volumului, darămite al seriei.

Despre plot în sine – aplauze. E atât de al naibii de complicat și de bine pus la punct că nici acum, când am terminat de citit trei volume imense și aproape totul a fost explicat, nu pot spune că am priceput totul. Sanderson se joacă remarcabil de bine cu toate temele majore ale literaturii și le duce la un nivel pe care nu mă așteptam să îl întâlnesc. Religia, yin si yang, facerea lumii, binele și răul, iubirea, sacrificiul și mitul mântuitorului se împletesc perfect și creează parcă o nouă mitologie.

Încerc acum să mă gândesc dacă am ceva de comentat, dacă e ceva ce nu-mi convine. Ar fi ceva, să zicem, și anume faptul că Brandon nu fuge de scenele violente, dar de vreuna de sex nu am reușit să dau. De ce, nu știu, dar n-ar fi stricat. Ar fi făcut seria… completă.

Cei de la editura Trei au publicat trei volume. Le-am citit pe toate, faceți-vă o favoare și citiți-le și voi.

Ultimul imperiu #2: Fântâna înălțării – Brandon Sanderson

Posted on

Br2798_55bc5cd0andon Sanderson a reușit, prin doar două volume ale unei serii, să intre în topul autorilor mei de fantasy preferați. Țineam minte că mi-a plăcut mult Ultimul imperiudar îmi era, ca de obicei, frică că nu mai țin minte nimic și că asta o să strice din farmecul cărții (s-a mai întâmplat până acum. Așa se întâmplă când încep o mie de serii diferite), dar nu s-a întâmplat deloc așa. Mi-am amintit imediat tot (chiar tot, nu a fost personaj peste care să dau și pe care să nu-l mai țin minte) și, în plus, am observat că la finalul volumului se află un rezumat al primului, ceea ce e mai mult decât util, dacă mă întrebați pe mine.

O să iau pe rând punctele forte ale cărții, că slabe nu i-am găsit. Bine, coperta doar.

Personajele, evident (ați observat că sunt primele care mă atrag la o carte?) au ieșit în mod special în evidență. Vin este un personaj principal cum nu am prea întâlnit până acum (Celaena din Tronul de cleștar poate?): nu doar că e femeie și e badass, dar e mai puternică ca orice bărbat din serie. Glandele mele feministe au fost gâdilate, recunosc. Își protejează și salvează iubitul și practic, întreg regatul. How awesome is that? Mai mult chiar, a fost pusă în niște scene atât de mișto și de ușor de vizualizat că am retrăit senzațiile de pe vremea când citeam Cântec de gheață și foc: parcă au fost făcute special pentru a fi filmate.

Deși urmează unele tipare destul de ușor de prevăzut, a reușit totuși să mă uimească și să mă țină în suspans pe tot parcursul celor 800 și ceva de pagini. E interesantă, mereu se întâmplă ceva nou, dar nu tras de păr și, cel mai important, urmează o linie logică. Este și imensă, așa că totul poate fi povestit și detaliat exact cum trebuie, un maaaaare plus pentru mine. The bigger the better.

Am decis să citesc tot ce a scris Brandon Sanderson. Ever. Am observat deci, uitându-mă pe Goodreads, că cele trei volume inițiale (plasate în Ultimul Imperiu, pe vremea lui Vin și Elend) sunt urmate de încă câteva, plasate în același loc, dacă nu mă înșel, dar în viitor (link aici). Ceva mai minunat nu există. I shall have them all.

Le mulțumesc din corazon celor de la editura Trei pentru că mi-au scos seria asta superbă în cale.

 

Ultimul imperiu #1: Ultimul imperiu – Brandon Sanderson

Posted on

ultimul-imperiu-nascuti-din-ceata-vol-1_1_fullsizeNu mai ştiu exact, dar cred că am citit într-un top al seriilor fantasy despre trilogia lui Sanderson şi am pus-o imediat pe listă. Vă daţi deci seama că nu am putut să nu o am atunci când am văzut că cei de la Trei au tradus-o.

Mi-a plăcut mult mai mult decât am sperat să o facă. Primul care mi-a atras atenţia a fost Kelsier, personajul principal masculin. Atunci când  a apărut pentru prima oară în roman, nici măcar nu mi-am dat seama că despre el o să citesc eu vreo 800 de pagini. Kelsier îşi face apariţia într-un mod misterios şi, mai mult decât atât, deşi el e, în opinia mea, miezul din dodoaşcă în acest volum, nu acaparează deloc atenţia cititorului, lăsând loc şi pentru celelalte personaje importante.

Că tot suntem la personaje, trebuie neapărat să menţionez că mi-au plăcut toate. Chiar nu mă pot gândi la unul care să mă fi enervat sau pe care să nu îl înţeleg. Niciunul dintre noi nu cred că îşi aminteşte când am spus ultima oară aşa ceva.

Punctul forte al cărţii, însă, e dat de detalii. Brandon Sanderson nu a lăsat deoparte nimic, a venit cu informaţii despre toate aspectele relevante, mai ales despre Allomanţie şi Feruchimie, cele două tipuri de magie, ca să zic aşa, pe care le au unele personaje. Nu mi s-a întâmplat să nu înţeleg ceva şi nici nu mi-am pus întrebări la care să nu aflu până la urmă răspunsul, ceea ce e mare lucru. Desigur că sunt unele lucruri care sunt lăsate pentru următoarele volume, dar în rest nu e nimic suspicios.

Din unele puncte de vedere (cele legate de Vin mai ales), romanul urmează o linie destul de uşor de prevăzut, dar credeţi-mă că unele lucruri o să vă uimească profund şi o să vă facă să vă puneţi întrebări în legătură cu următoarele volume. Eu una aş fi putut să văd romanul ca un stand alone dacă nu ar fi fost câteva detalii şi informaţii care lasă unele lucruri nerezolvate.

Nu îndrăzneam să cred că o să fie atât de interesant şi regret că nu am avut mai mult timp la dispoziţie, mi-ar fi plăcut să îl citesc mai repede, în vreo 3-4 zile. Sfatul meu e să puneţi şi voi mâna pe roman.