RSS Feed

Category Archives: Carti distopice

Pe viață și pe moarte – Patrick Ness

Posted on

pe-viata-si-pe-moarte-al-doilea-volum-din-trilogia-pe-taramul-haosului_1_fullsizeÎncerc de vreo oră să îmi dau seama ce să scriu în recenzia asta și nu prea reușesc. Patrick Ness are un stil foarte aparte, iar punctele lui forte sunt ușor de depistat, dar dificil de pus în cuvinte. I will do my best though.

Volumul acesta, la fel ca primul, începe destul de lent, acumulând în schimb multă tensiune. Din acest motiv, nu pot spune că m-a prins foarte tare din start. Nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a acaparat. Puțin câte puțin însă, personajele principale au început să o ia în direcții tare interesante. Todd și Viola, deși îmi displac amândoi, ajung în locuri tare interesante și pare a evolua în feluri neașteptate. Fiecare devine oarecum crud în felul lui, unul dintr ei mult mai mult de fapt, ceea ce m-a încântat peste poate. Aspectul ăsta m-a făcut să cred că poate, doar poate, seria o să o ia în altă direcție decât banalul și prea uzatul happy ending. Nu cred deloc că i s-ar potrivi. Din păcate însă, cred că am sperat degeaba.

Marele punct forte al lui Patrick Ness este însă, cred eu, modul în care își conturează personajele negative. Primarul e punctul forte al seriei, dar mai ales al volumului ăstuia. E mai interesat decât Viola și Todd laolaltă. E descris ca fiind nebun în carte (Todd și Viola o fac adică, că prin ochii lor vedem acțiunea), dar mie nu mi se pare deloc așa. Îl văd ca pe un om al naibii de ambițios, de o cruzime teribilă și poate puțin dereglat, dar al naibii de lucid și cu ținte incredibil de precise. El dirijează practic toată acțiunea seriei și chiar și atunci când pare că nu o mai face, o face.

Nu îmi place deloc, în schimb, relația dintre protagoniști. Dar deloc. Bine, cum am mai spus, nu îmi place nici de ei luați separat, dar când sunt împreună mă înfior. Mi se pare exagerați și trași de păr și mă scoate din sărite să văd cum aproape tot ce fac are legătură, cumva, cu celălalt. Prea mult romance într-un roman pe care eu îl văd pur distopic. E o bubă de-a mea, știu că mă plâng des de așa ceva la romane, dar nu am ce face. Le observ, mă irită și gata.

Pus totul cap la cap insă, sunt foarte plăcut impresionată de modul în care evoluează seria. Cred că apare în curând și la noi volumul trei, deci numai bine. Poate nu o să fiu dezamăgită.

Mulțumesc mult de tot editurii Trei pentru roman.

The Queen of the Tearling #1: Regina Adevărată – Erika Johansen

Posted on

descărcareȚin minte că îmi dorisem să citesc cartea după ce auzisem de ea pe youtube. Îmi plăcea și cum sună, și cum arată (bune motive, știu), așa că am cerut-o de la Trei. Am început însă să am dubii după ce am văzut că unii ziceau că nu e deloc bună și mi-am dat seama că ori o să îmi placă mult, ori o să îmi scoată peri albi. As it turned out, s-au întâmplat ambele.

Primul sfert al romanului m-a scos destul de tare din sărite, iar asta din cauza personajului principal, Kelsea. Kelsea este o tânără de 19 ani, crescută în sălbăticie de un cuplu de bătrâni și pregătită pentru a devenit regină. Aici apare una din bube: deși se presupune că cei doi au făcut tot ce se poate pentru a-i da educația și pregătirea necesară unui monarh, Kelsea nu știe mai nimic despre regatul ei. Știe istorie și geografie, desigur, dar mai ales cele ale lumii de dinainte de Trecere (regatul a fost creat de un vizionar care a decis să traverseze marea și să înființeze ceva aparte), lucru care pentru mine nu are nicio logică. De ce să înveți atât de mult despre o lume cu care nu ai nicio legătură și atât de puțin despre regatul pe care o să îl conduci? Mai mult decât atât, habar nu are care sunt problemele din regat, cu ce o să trebuiască să se confrunte odată ce urcă pe tron și care îi sunt dușmanii, atât în regat cât și în afara lui. Dacă mă întrebați pe mine, astea sunt primele lucruri de care ar fi trebuit să se ocupe, în niciun caz să le observe pe unele întâmplător și pe altele să le scoată cu greu de la cei din jurul ei.

Kelsea m-a mai enervat și pentru că este un personaj plin de prejudecăți tâmpite. Ca să dau un singur exemplu, decide din start că că o femeie este demnă de dispreț, gândindu-se că niciun om bun nu poate decide să își facă așa părul. Mie asta îmi sună a gândire de țărăncuță abia ieșită din satul ei, care dă brusc de diversitatea oamenilor și se gândește că oricine nu e ca ea, nu e bun. Urăsc genul ăsta de mentalitate. Cu toate astea, Kelsea se gândește mereu la cât de urâtă e ea și cum ar vrea să fie mai frumoasă pentru a atrage atenția bărbaților, cărora, apropo, le observă din start aspectul fizic.

Totuși, mi-a plăcut mult romanul și am citit trei sferturi din el în 24 de ore. Apar multe personaje cu adevărat interesante și misterioase care fac tot deliciul cărții și care distrag atenția de la minusurile pe care le tot observam la început. Buzduganu și Spectrul sunt preferații mei și ador că nu pot să îmi dau seama dacă o fie vreodată ceva între ei și regină sau nu (mi-ar plăcea teribil, mai ales pentru că diferența de vârstă dintre ei e considerabilă și nu am mai întâlnit așa ceva până acum într-o carte fantasy pentru adolescenți). Am apreciat și lipsa unei povești de dragoste, deși Kelsea are o atracție dubioasă pentru cineva, nu spun cine.

Este foarte palpitantă și interesantă, fiind presărată cu o mulțime de mistere. Mi-am dat seama că răspunsul lor e crucial pentru roman, așa că interesul meu a crescut considerabil. Mi-a plăcut enorm și faptul că nu toate capitolele sunt despre Kelsea, având unele și despre marele ei inamic și unul din personajele care îmi stârnesc cel mai tare curiozitatea.

Toate aceste lucruri au salvat pentru mine romanul și m-au făcut să aștept cu nerăbdare și traducerea următoarelor volume. Le mulțumesc, deci, celor de la editura Trei pentru șansa de a citi acest prim volum și îi rog să le publice și pe celelalte cât mai repede.

Războiul Z – Max Brooks

Posted on

2506Țin minte că citisem recenziile făcute de Roxi și Roxtao în care lăudau cartea, iar apoi am văzut pe Facebook cred cum cineva, nu mai știu cine, spunea că nu îi place absolut deloc. Eram oricum foarte sceptică în privința subiectului și am zis că ori o să îmi placă mult, ori o să dau cu ea de pereți.

Mi-a plăcut mult și m-a impresionat cum nu mă așteptam. Citisem deja în recenziile celor două Roxi că romanul are structura unui documentar, a unei colecții de mărturii ale supraviețuitorilor, adunate după război. Nu prea puteam eu să îmi închipui cam cum ar veni practic asta și aveam dubii în legătură cu capacitatea autorului de a face așa ceva credibil. Îndoielile mele nu au fost deloc justificate, exact asta a reușit să facă.

Am avut de la început și până la sfârșit senzația că lucrurile despre care citesc s-au întâmplat cu adevărat, că oamenii care le povestesc trăiesc pe bune și că trebuie cumva doar descoperiți. Nu se întâmplă des ca un autor să reușească asta, cu atât mai puțin mă așteptam să se întâmple asta într-o carte despre apocalipsa zombie.

Ceea ce m-a impresionat însă cel mai tare este cantitatea incredibilă de detalii la care s-a gândit Max Brooks. Omul ăsta a reușit cumva să ia în considerare scenarii uimitor de plauzibile, dar la care foarte puțină lume s-ar gândi și și mai puțină lume le-ar găsi răspuns: prin ce mijloace s-a răspândit epidemia? Cum a reacționat populația? Cum s-a apărat? Unde s-a dus? Ce a făcut armata? Ce instituții noi au apărut? Cum a fost afectată economia? A profitat cineva de situație? Multe astfel de întrebări sunt abordate în carte și explicate clar de personaje din domeniile respective sau chiar de simpli civili. Citeam și mă gândeam: „Da, exact așa s-ar întâmpla lucrurile și în realitate.”

V-o recomand din inimă și nu asociați cartea cu filmul, vă rog. Nu l-am văzut încă, dar am auzit de multe ori că nu au prea multă legătură, așa că dați o șansă cărții.

Mulțumesc cu această ocazie editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman.

Endgame. Jocul final: Convocarea – James Frey & Nils Johnson-Shelton

Posted on

endgamePrimul lucru pe care trebuie să îl spun despre carte e că, deși e mare ca naiba și pare oarecum înspăimântătoare, se citește al naibii de ușor și de repede. Mie mi-a luat o săptămână, citind destul de rar și în reprize scurte.

Pe mine m-a prins încă de la început. Este, cred, cel mai mare atu al romanului: faptul că te face din prima curios. Nimic nu e clar la început, știm că o să urmeze ceva, nu prea știm ce și nici de ce. Nu se lălăiește deloc, intră direct în acțiune și ne aruncă în mijlocul evenimentelor. Mi-a plăcut asta, nu m-am plictisit deloc și nici nu am simțit că autorii trag de timp. Mai mult decât atât, a fost destul de greu de anticipat ce o să se întâmple în continuare și unde o să ducă până la urmă povestea. Sper din inimă că nu o să fie un happy end.

Încercările prin care trec personajele au fost o combinație de old school și tehnologie modernă care mie mi-a plăcut mult. Am întâlnit de la mașini ultra moderne cu fel de fel de atribute spectaculoase la shuriken (Naruto, anyone?) și săbii. Am întâlnit de asemenea de la adolescente americane tipice la hackeri asiatici și nebuni însetați de sânge. Am dat, de asemenea, peste fel de fel de monumente și construcții antice de care nu auzisem până acum (chiar mă întreb dacă discurile alea există pe bune sau nu), dar am fost prea puturoasă să le verific atunci când citeam despre ele.

Un lucru nu mi-a plăcut: am avut tot timpul senzația că autorii ne iau de proști. Nu îmi place deloc să mi se dea totul mură-n gură și să mi se spună mereu, de exemplu, cât de minunat de bine pregătiți sunt. Preferam să îmi dau seama singură, mulțumesc frumos. Mi se mai și explicau situații la mintea cocoșului sau relații evidente pentru toată lumea. Nici personajele nu m-au dat pe spate. Nu le-am crezut.

All in all, eu zic că merită.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman.

Starters – Lissa Price

Posted on

images (1)După-atâta frig și ceață iar s-arată soarele. Adică am terminat în sfârșit cartea asta nasoală și pot să mă apuc de ceva de oameni. Am văzut pe Goodreads că are o grămadă de note mari, dar a naibii să fiu dacă înțeleg de ce.

Prima parte a romanului mi-a amintit teribil de mult de The Host de Stephanie Meyer. Corpuri în care intră altcineva, o fată în al cărei corp e altcineva și cu care poate, against all ods, să comunice. Diferența e că în The Host invadatorii sunt extratereștri, pe când aici avem de-a face cu oameni. În rest, same shit.

Things do not get better. În primul rând, povestea nu m-a prins deloc. Dar deloc. Nu mi s-a părut nici interesantă, nici palpitantă, nici cu personaje care să îmi atragă măcar puțin în mod pozitiv atenția. Am dat în schimb peste idioțenii de înaltă clasă, penibilități și clișee.

Nici nu o să intru în detalii despre clișeul etern: fata virgină și săracă care se îndrăgostește de un fermecător bogătaș.  E prea penibil. Nu o să menționez nici faptul că are ceva sentimente și pentru un alt prieten de-al ei, și el tot sărac, și că la un moment dat zice că dacă nu poate să îl aibă pe bogătaș, măcar pe celălalt să nu îl lase să scape. Simt penibilitatea numai scriind despre asta.

Îmi pun însă câteva întrebări: cum e posibil ca tipa să fie de două ori în fața dulapurilor unor fete necunoscute și fetele alea să aibă exact mărimea ei, atât la haine, cât și pa pantofi, exact când e mai convenabil? Care sunt șansele? Trebuie să înghit asta doar pentru că are Lissa Price senzația că sunt o adolescentă prostuță și nu prea citită? Nu cred.

Tipii răi mută conștiințe sau ce naiba or muta ei dintr-un corp în altul și nu își dau seama când două conștiințe ajung în același corp? Sunt atât de avansați, dar nu observă asta? Nu prea cred.

Altă întrebare: de ce s-a gândit autoarea că e o idee bună să o facă pe Callie să își piardă pantoful pe o scară, în timp ce fuge de la o petrecere? Sau să îl facă pe tip să stea cu pantoful ei în mână și să se uite după ea? Penibil, penibil, de o mie de ori penibil.

De ce naiba urăște toată lumea Starterii? Ni se tot spune cât de urât sunt tratați, cum toată lumea îi consideră niște gunoaie, dar nu ni se explică clar de ce. Motivele puerile și triste care sunt menționate de câteva ori în carte nu mă conving deloc.

Ultima mea mare nemulțumire e legată de modul în care e scrisă cartea. Am un presentiment că nici traducerea nu e grozavă și că aș fi făcut mai bine să o citesc în engleză, dar și stilul autoarei lasă mult de dorit. De exemplu, cred că toată lumea ar zice „Fratele meu e foarte bolnav. Are 7 ani.” în loc de „Fratele meu e foarte bolnav. Nu are decât 7 ani.” Am citit chestia asta de mai multe ori pe parcursul romanului și m-a zgâriat pe creieri de fiecare dată. Vă dați, sper, seama cât de tare m-a enervat cartea de am putut să observ și să mă irite asemenea detalii. Au fost mai multe, desigur, dar doar pe asta am reținut-o.

Callie mi s-a părut oribilă. Simplă. clișeică, plângându-se tot timpul de viața ei nasoală, nenorocită de multe ori. Aș detesta-o cu pasiune dacă ar fi reală.

All in all, nu. Pur și simplu nu. Nu mă ating de volumul doi nici cu un băț.

Shatter me #2: Unravel me – Tahereh Mafi

Posted on

UnravelMe4av2blueDear mother of God, cât am putut să sufăr! Groaznică, îndelungată agonie la care nu știu de ce m-am supus. Am citit practic o telenovelă pusă pe hârtie și nu cred că a fost vreo pagină la care să nu fiu exasperată sau amuzată în cel mai trist mod posibil.

Juliette a reușit să își câștige titulatura de unul din cele mai enervante și mai penibile personaje peste care am avut vreodată nefericirea de a da. Creatură mai plângăcioasă, penibilă și fără coloana vertebrală rar găsești. Cea mai mare parte a scenelor cu ea erau despre cât de singură e ea, cât de nefericită e și ce copilărie nașpa a avut. Boo hoo. Ce să spun, foarte impresionant. Cel mai enervant însă a fost pentru mine faptul că niciodată nu făcea nimic ca să își schimbe situația. Se mâțâia mereu că e singură și lumea nu vorbește cu ea, dar nici nu i-a trecut prin cap să iasă naibii din cameră și să vorbească ea cu ei. Evident că nu, doar lumea trebuie să tragă de prințesă și să râvnească prezența ei, ea o să fie o inabordabilă, doar nu o să se coboare ea la nivelul lor. Mori, Juliette, pentru numele lui Dumnezeu, mori. Încet, dacă se poate.

Am adorat, în schimb, modul în care alte personaje se prind ce penibilă e și, mai mult decât atât, îi spun asta. Kenji și Castle sunt cei care încearcă de câteva ori să îi bage mințile-n cap, deși nu prea au cu cine. Enervantă ca întotdeauna, Juliette începea să plângă aproape ori de câte ori i se atrage atenția și spune că nu o să mai facă, dar de la zis la făcut e cale lungă. Întâmplarea care o caracterizează cel mai bine pe tută e și cea care are ceva spoilere, așa că nu citiți continuarea fragmentului dacă nu ați citit cartea. După ce doi prieteni de-ai ei sunt răpiți și cel mai probabil torturați, Juliette primește misiunea de a vorbi cu Warner pentru a aduna informații în legătură cu locația respectivă. Știți ce face imbecila? Uită complet și are cu el discuții despre viața lor, apoi se plictisește șă își vede în mod normal de viața ei, ducându-se doar din când în când să mai vorbească cu el. Cât de nemernică să fie? Atât de nemernică, se pare. Mi-a plăcut enorm când a venit Castle la ea și a întrebat-o dacă poate folosi câteva minute din timpul ei prețios pentru a încerca să afle unde îi sunt prietenii :)). Stupid bitch.

M-au scos din sărite și aerele ei de martiră în relația cu Adam. Nu o să mai povestesc ce și cum, dar felul absolut stupid și fără sens în care simtea ea nevoia să se sacrifice a fost exact ca în telenovele. Nu avea niciun sens, dar trebuia să facă cumva să fie speșăl și în centrul atenției, nu?

Cartea nu a fost nici palpitantă, nici interesantă, nici originală, nici nimic. Doar proastă rău de tot. O să citesc și ultimul volum totuși. Pentru că masochism.

Shatter me #1: Shatter me – Tahereh Mafi

Posted on

ShatterMe_RESHOOT-10.inddM-am apucat de cartea asta acum câteva zile, când am cedat în sfârșit în fața lui Rox și am promis că o să mă apuc de serie. Long story short, prima parte a cărții, adică cam jumătate, nu mi-a plăcut deloc. Ba chiar m-a enervat, ceea ce e mai rău decât faptul că nu mi-a plăcut. Juliette m-a enervat încă de la început și, deși am terminat primul volum și o jumătate din prima nuvelă satelit, încă nu o plac deloc.

M-a iritat enorm și îmi amintea foarte mult de Bella felul în care se minuna ea într-una de cât de frumos e Adam. Ce buze frumoase are, ce corp perfect, ce ochi superbi. Înțeleg că era închisă de foarte mult timp și nu a avut niciun contact uman, dar doamne, enervant a mai fost. Partea nasoală e că a mai și continuat așa. Sper, în numele cerurilor, să își revină odată.

Al doilea lucru care m-a deranjat e faptul că Adam e clișeic rău de tot. Urmează ceva spoilere, deci dacă nu ați citit cartea ar fi mai bine să nu citiți restul paragrafului. Adam e, pe scurt, soldat în armata tipilor răi, dar cumva e bun și inocent. Ba mai mult, are o copilărie nefericită, exact ca Juliette. Îmi venea să îmi dau singură palme când citeam asta. Ea se îndrăgostește de el repede, ca de obicei (nici nu m-am mai mirat aici), chiar dinainte de a afla că el e de fapt un îngeraș și descoperă, marea surpriză și coincidență, că el e singurul care poate să o atingă. Iubire adevărată, vă spun eu! Sper, in the name of God, că există o explicație logică și deloc romantică pentru asta, altfel mă împușc și o să o bântui pe Rox pe vecie.

Gata, acum e safe să citească toată lumea. Un alt aspect care m-a deranjat e cel legat de puterile ei. Nu o să zic exact ce poate să facă, dar o să spun totuși că cei care au văzut X-Men, indiferent dacă film sau desen, o să îi recunoască cu cea mai mare ușurință abilitățile. M-aș fi așteptat la puțină originalitate, pe care nu am găsit-o nici în construcția poveștii, care urmează tiparul clasic al cărților distopice. Nothing new here.

Acum la părțile bune. Marele avantaj al cărții și cel care m-a făcut să nu desconsider posibilitate de a citi și celelalte volume e faptul că devine destul de interesantă pe parcurs. Nu grozav, dar totuși e ceva. Pot să prevăd ce o să se întâmple, nu e foarte greu să o fac, dar o părticică din mine speră că o să se întâmple totuși și ceva neașteptat. Ca de exemplu să moară cineva. O anumită rudă de-a lui Adam, de exemplu. Sau, și mai bine, chiar Adam. Asta ar fi interesant.

Celălalt aspect care mi-a plăcut e Warner. Chiar și când a fost de o nemernicie rară mi-a plăcut și prevăd că o să îmi placă din ce în ce mai mult. Sper. Citesc acum prima nuvelă satelit a seriei și pot să spun că deja simpatia mea pentru el s-a triplat măcar. De ce nu o fi el personajul principal, nu știu. E mult mai interesant ca Juliette sau amorezul ei.

All in all, așteptați-vă și la recenziile celorlalte volume ale seriei.