RSS Feed

Category Archives: Historical Fiction

Femeia din Orient Express – Lindsay Jayne Ashford

Posted on

lindsay-ashford-femeia-din-orient-express_c1Nu știu ce e cu mine în perioada asta, dar am o poftă dubioasă de cărți polițiste, thrillere sau orice are cât de cât de-a face cu lumea asta. Un proiect sângeros, am recitit după un roman de Rodica Ojog-Brașoveanu, acum un roman cu Agatha Christie ca personaj principal și pare-se că tot nu m-am potolit, că tot de din astea am chef în continuare. Am tendințe din astea toamna, nu primăvara, dar la cum e vremea afară, who can blame me…

La Femeia din Orient Express m-a atras în primul rând ideea că Agatha e personajul principal. Știam sigur că nu e un roman polițist, nici pe departe, iar apoi mi-a spus Simona că are în prim plan relația dintre 3 femei. A avut dreptate, of course, cum am avut și eu când am intuit că tocmai de-aia o să îmi și placă. E marele puncte forte al romanului, după mine. Le avem pe Katherine, Nancy si Agatha, trei femei foarte diferite, dar fiecare cu un bagaj impresionant de traume în spate, călătorind cu Orient Expressul. Katherine e singura care mi-a plăcut cât de cât și mi-ar fi plăcut să fie ea în centrul atenției, nu Agatha. Și Agatha, și Nancy sunt cam mironosițe după mine, genul de personaje care orice fac, tot sunt făcute cumva să pară niște victime care nu ar omorî nicio muscă. Îmi displac teribil de tare personajele de genul, așa că ele două nu m-au încântat absolut deloc. Katherine, pe de altă parte, mi s-a părut mult mai interesantă, dar nu suficient de bine exploatată ca personaj. Ashford a dat cu bâta-n baltă și cu ea la un moment dat, făcând-o o plângăcioasă victimizată, dar din toate trei, ea e sigur preferata mea.

Lectura în sine nu e deosebit de alertă sau de inovatoare, dar sigur te prinde și relaxează și e fix ce trebuie pentru când nu ai chef de ceva foarte complicat. Eu una ma aștepta, nu știu exact de ce, la un roman în stilul lui Kate Morton, dar nici nu se compară măcar. Romanul lui Ashford e mult mai ușor de digerat, cu personaje mai plate și care mie nu mi-a evocat sentimente atât de puternice, dar nu spun asta ca pe un lucru rău. Depinde foarte mult de ce tip de lectură ai chef în momentul respectiv, iar mie mi-a priit relaxarea pe care romanul ăsta mi-a oferit-o. Tocmai din acest motiv, mai ales dacă vă aflați într-o pasă asemănătoare, eu v-o recomand și mulțumesc și editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o pentru recenzie.

 

Anunțuri

Saga cuceritorului #1: Și mă întunec – Kiersten White

Posted on

si_ma_intunec_01Și mă întunec e un roman pe care sigur nu aș fi ajuns să îl citesc dacă nu era Shauki să mă bată la cap cu el săptămâni bune. Coperta nu îmi place de nicio culoare, descrierea nu m-a atras deloc și nici nu m-a prea făcut să îmi dau seama despre ce e vorba de fapt, nu o aveam deci deloc în vizor. Bătaia de cap și stresul moldovenesc au efect, pare-se, so here I am, vreo 2 săptămâni mai târziu.

La bază îl avem pe Vlad Tepeș, numai că în viziunea lui Kiersten e de fapt o fată pe numa Lada. Foarte interesantă ideea, dar și foarte periculoasă. White putea da greș grav de tot aici și sunt ferm convinsă că dacă oricine altcineva s-ar fi pus să scrie un roman sau o serie pornind de la ideea asta, ar fi ieșit o telenovelă. Aici însă s-au reușit minuni. Nu am reușit să depistez niciun clișeu sau stereotip, iar eu una le caut mereu în cărțile de genul (așa-s eu, om rău și câinos). Lada e rea și afurisită, dură și violentă, dar am crezut-o. Nu mi s-a părut cine știe ce exagerat sau făcut doar de dragul de a da bine și de a avea un personaj feminin așa-zis badass în carte. E construită bine, e interesantă, are sens în centrul cărții. Radu e și el o surpriză plăcută, deși nu pot să zic că îmi place prea mult de el ca personaj.

Cel mai tare la ei doi însă îmi place modul în care Kiersten s-a jucat cu ei. Radu e cel sensibil, plângăcios, slab și bullied, pe când Lada are cam toate atributele pe care le găsim în mod normal la personajele masculine. Știe să se lupte, e rea și dură și își protejează fratele cam în toate modurile posibile. Lada vrea putere și e dispusa la orice pentru ea, Radu vrea iubire doar. Lada omoară, luptă și abandonează de câte ori e necesar dacă ala consideră ea de cuviință, Radu e sacrificiu pe picioare. Mi-a plăcut tare mult cum s-a jucat autoarea cu ei și maaaai ales cât de bine i-a ieșit.

Mult mi-a plăcut și triunghiul amoros. Da, veți zice, cum naiba de zic eu asta, când în general le detest cu pasiune și nu ați zice rău. White însă și-a băgat codița și aici și a făcut puțină magie. Vă las pe voi să citiți și să vă dați seama, dar pot spune totuși că nu urmează deloc, dar deloc tiparul clasic și e chiar, pentru mine, unul din punctele forte ale romanului. Nu e doar un artificiu care să facă lectura mai interesantă, are de fapt sens în context și e catalizatorul multor evenimente.

Am dat totuși romanului doar 3 steluțe pe Goodreads. I-aș și dat 3.5 dacă sistemul mi-ar fi permis (apropo, mă frustrează rău chestia asta, ar trebui să putem să o facem), dar nici chiar de 4 nu aș zice că mi s-a părut, așa că am rotunjit în jos. Motivul pentru care am făcut asta, deși am avut numai cuvinte de laudă până acum, e următorul: nu m-a prins pe cât de tare mă așteptam și ar fi trebuit. Nu am așteptat să se facă seara ca să mă pun în pat și să citesc, nu m-a ros curiozitatea cine știe ce, nu îmi venea să nu o mai las din mână. Probabil și pentru că e cam slow-paced pe alocuri și cine știe ce evenimente nu prea sunt, dar cert e că ceva a lipsit acolo. Sunt curioasă dacă a mai citit cineva cartea și dacă a pățit același lucru.

Mulțumesc mult editurii Corint pentru că mi-a oferit-o.

Belgravia – Julian Fellowes

Posted on

julian-fellowes-belgraviaBelgravia e o carte care a ajuns prin metode necunoscute pe radarul meu și a fost o lectură tare dubioasă. Deși probabil nu se vede prea bine pe blogul meu, îmi plac mult romanele istorice. Nu le citesc însă prea des și îmi e și puțin frică cu ele și tocmai de-aia nici nu abunda recenziile lor pe aici.

Nu am avut cine știe ce așteptări când m-am pus să citesc Belgravia. Știam de legătura cu Downtown Abbey (serial pe care nu l-am văzut oricum), așa că mă așteptam să fie doar pe măsura faimei aceluia. Nu a fost. Dacă ar fi să caracterizez lectura printr-un singur cuvânt, acel cuvânt ar fi ‘naivă’. Din toate punctele de vedere posibile. Să detaliez puțin, zic.

Aș începe cu scriitura. Simplă, banală, nimic frumos sau deosebit, ba din contră. Ni se explică nu o dată ca la proști tot felul de detalii despre personaje (că de ce să mă îndrumi să mă prind singură de ele când ai putea mai bine să mi le scrii negru pe alb), foarte amatoricesc. Se vede că e o carte scrisă din pură plăcere, nu dintr-un talent deosebit, ceea ce nu e neapărat rău dacă știi la ce să te aștepți.

Personajele sunt de un banal rar. Cam clișeice, nimic deosebit, nicio evoluție, nicio complexitate pe niciunde. Sunt plate, banale, nu impresionează cu nimic. Nici măcar nu enervează sau provoacă antipatie, ceea ce e mare chestie. Sunt pur și simplu acolo ca să aibă cine să facă acțiunea. Unele dintre ele ar fi putut să îmi placă dacă ar fi fost în alt roman și create de alt autor (culmea, alea negative), dar așa m-au lăsat foarte rece și nu m-am atașat de absolut niciunul. E una din marile mele dezamăgiri, știți deja probabil că eu mă omor după personaje și că dacă ele sunt ok, restul pot să ignor. Nu a fost cazul. Protagoniștii sunt perfecți, pâinea lui Dumnezeu și persecutați, desigur, de the bad guys. Personajele secundare au defecte scuzabile dacă sunt totuși pozitive, cele negative și secundare au defecte mai mari și mai nescuzabile. Ce mi-a plăcut de fapt a fost modul în care sunt interconectate, cum li se întrepătrund căile și interacționează. A făcut bine treaba asta și chiar m-a interesat la început, când nu îmi dădeam deloc seama care e treaba de fapt și ce legătură au unii cu alții.

Plotul e de telenovelă, dacă mă întrebați pe mine. Avem un secret care ni se relevă foarte repede oricum, avem the good guys persecutați de the bad guys, avem intrigi trase de păr și mai presus de orice avem magical fixes. Absolut tot ce pune o problemă în calea protagoniștilor se rezolvă. Băi, dar tot. Nu rămâne nimic care să pună vreun fel de problemă de viitor, toată lumea e fericită, the bad guys sunt pedepsiți, totul e bine în univers. E cel mai mare punct slab al romanului, dacă mă întrebați pe mine, îl depășește chiar și pe cel cu personajele.

V-ați aștepta probabil, după toate cele de mai sus, să zic că nu mi-a plăcut deloc cartea și că nu o recomand. Măi, nu chiar. A fost o lectură foarte ușoară și superficială, dar a fost fix ce aveam eu nevoie să citesc la începutul acestui an și m-a relaxat în multe seri. Considerați că e un chick lit și citiți de relaxare, de plăcere, conștienți că nu e o operă de artă și cu așteptări puține și o să fie ok. E foarte bună pentru când vrei sa te retragi in ceva ușor, la care să nu trebuiască să te gândești și care să nu îți trezească emoții puternice, iar eu nu cred deloc dacă îmi ziceți că voi nu simțiți uneori nevoia de așa ceva. Belgravia a fost, deci, pentru mine lectura de care nu știam că am nevoie. Eu una sigur mulțumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o, a prins bine.

 

 

 

Renegatul – Robyn Young

Posted on

robyn-young-2-renegatul_c1Recunosc că de când am primit Renegatul pentru recenzie am stat câteva zile bune și m-am uitat cu coada ochiului la ea, speriată de ideea că o să o citesc în curând și că o să fiu complet pierdută. Pentru cei care nu știu, seria lui Robyn Young se centrează pe Scoția secolelor XIII-XIV și are, deci, o mulțiiiiiiime de personaje cu nume și funcții care mai de care, îmbârligate toate politic de ți se încrucișează ochii. Când a trecut oricum ceva timp de când am citit primul volum (în decembrie, mai exact), în care oricum mi-au scăpat câteva nuanțe de genul, ideea că o sa citesc un roman întreg (mare – are 600 de pagini) prefăcându-mă că și știu ce citesc nu era chiar ruptă de realitate.

Am avut și n-am avut dreptate. Ce a fost de amintit mi-am amintit (yey Cori’s brain!) și ce m-a depășit înainte m-a depășit și acum. Nu e bai, mi-am acceptat ignoranța și am sărit cu grație peste. Mi-a plăcut oricum mult romanul și asta chiar e o piedică minoră. E atât de plin de acțiune că nu ai timp oricum să insiști pe detalii. Cum am zis și în recenzia volumului anterior, se întâmplă de toate. Se omoară, se trădează, se prefac, se ascund, tot ce vrei și ce nu vrei. Ce e însă mișto e că cea mai mare partea a evenimentelor ăstora au bază istorică (de fapt, Robyn spune exact la final ce a schimbat, cum și de ce – chiar mi-a plăcut să citesc asta) și ar avea sens oricum, și dacă nu ar fi așa. I mean come on, vorbim aici de Scoția medievală în lupta pentru tron. Anything can happen. And it does.

Apar și mai multe personaje interesante sau ceva mia likeable. Bruce tot nu se află printre ei pentru mine însă. Mult prea delusional pentru mine și prea de părere că scopul scuză mijloacele. Mai ales scopul lui. Elizabeth îmi e simpatică, asa și baba dubioasă din pădurea de lângă castelul unde a copilărit el (that made a lot of sense), pe când sper ca MacDuall să moară în chinuri.

La fel ca în cazul primului volum, și ăsta a fost o surpriză tare plăcută și interesantă (posibil să îmi trezească măcar un ușor interes pentru istoria Scoției, which is baaaaad) pe care aș recomanda-o oricărui pasionat de romane istorice. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a dat șansa să citesc seria!

 

A înflorit liliacul – Rodica Ojog-Brașoveanu

Posted on

rodica-ojog-brasoveanu-a-inflorit-liliacul_1Dacă sunteți de ceva timp pe aici, știți sigur că Rodica e una din marile mele iubiri literare. Ador cum scrie și i-am citit la romane în prostie, cele mai aproape de inima mea fiind cele cu Melania Lupu. Cumva am reușit să nu citesc până acum A înflorit liliacul, țindându-mă în general departe de romanele ei cu acțiunea plasată înainte de secolul XX (am răsfoit la un moment dat într-o librărie un volum din seria cu logofătul Andronic și nu mi-a plăcut limbajul – foarte potrivit epocii, dar nu pe gustul meu), dar uitându-mă eu pe site-ul Nemira în căutare de idei, am dat peste volumul ăsta. Nu îmi aminteam să îl fi citit, sigur nu îl am în bibliotecă și îmi era un dor nebun de Rodica, așa că the deal was sealed.

Mare nevoie aveam de cartea asta. Nu mi-am dat pe bune seama decât după ce am terminat-o. Uitasem și cât de mișto scrie Rodica, și ce stare de bine îmi dau cărțile ei. Să începem cu începutul totuși. În mod interesant, acțiunea romanului se petrece în secolul XIX, mai exact în timpul domniei lui Cuza, care și e unul din personajele cărții. Îi mai avem și pe Alecsandri și Kogălniceanu și ceata normală de personaje dubios de credibile și realiste ale Rodicăi. Mi-au plăcut absolut toate, deși cele feminine sunt, după mine, punctul ei forte și cele care mă ung cel mai tare la inimă. Prințesa Suțu și Vasilena au fost aparte în romanul ăsta, ambele femei excepționale și fascinante, dar pe care Rodica le-a construit atât de mișto încât nu te-ar surprinde deloc să dai cumva peste ele pe stradă. Reușește același lucru și cu personajele masculine, nu mă înțelegeți greșit, dar eu nu cu ele rezonez. Muiere mi-s, la ele sunt mai atentă. Ce m-a fascinat însă e modul în care îmbină tipologiile umane cu personalitatea unică a fiecărui personaj. E greu de explicat sau înțeles fără să citiți, dar sunt convinsă că cei care au citit ceva de Rodica știu foarte bine la ce mă refer. Avem tipul aventurierei, dar uite că o avem în secolul XIX și uite că e al naibii de unică și interesantă. Avem și tipul cucoanei, dar uite că și ea e aparte și inconfundabilă.

Cât despre plot, e politic și totuși nu. Se învârte în jurul unei conspirații de a-l ucide pe Cuza, dar elementul uman mi se pare că joacă un rol mult mai important. E interesant, te ține în suspans și amuză nespus în același timp. Limbajul poate fi puțin mai greu de digerat la început (sunt destul de multe arhaisme pe acolo), dar te obișnuiești repede și cu el și ajunge chiar să-ți placă. Am râs singură ca o proastă nu o dată și boy, nu văd ce lectură ar fi mai potrivită pentru vară.

Vă recomand orice roman al Rodicăi, deci automat îl vârâm și pe ăsta în ecuație. Aveți aici colecție de unde alege. Mulțumesc mult cu ocazia asta editurii Nemira pentru că-mi hrănesc dependența de Rodică.

Rebeliunea – Robyn Young

Posted on

robyn-young-1-rebeliunea_c1O să o spun de la început, romanul lui Robyn Young are o coperta care atrage din prima. Simplă, dar interesantă, am observat-o încă de când abia i se anunța apariția și mi-a rămas de-atunci într-un colțișor de minte, de unde a răsărit iar atunci când am văzut-o în pachet. Evident că nu mai știam despre ce e vorba, decât că are de-a face cu o rebeliune (duuuuh Cori, you genius), ceea ce am observat că îmi place din ce în ce mai mult. Așa făceam când eram mică, citeam mai mult la risc și observ acum că e tot mai mișto. Divaghez însă, ca de obicei. Pentru ca voi să nu fiți nehabarniști ca mine, aflați că acțiunea romanului începe la sfârșitul secolului XIII în Scoția și Anglia și se centrează pe conflictul dintre cele două țări. Poate că nu sună fascinant, but trust me, it is.

Dacă vă plac istoria și intrigile politice, atunci Rebeliunea e pentru voi. Aduce puțin cu A Song of Ice and Fire, dar fără magie. Are, în primul rând, o mulțime de personaje, fiecare cu titlul lui nobiliar. Nu am reținut nici jumate. Am citit multe pagini și paragrafe despre tot felul de personaje fără să știu cine naiba sunt și care e treaba cu ei. E singurul punct slab pe care am putut să îl găsesc. Aș fi vrut ca Young să fi insistat puțin mai mult pe ele, să explice o idee mai bine cine sunt și ce vor, nu doar o mențiune pasagera pe care să trebuiască să o culeg din zbor și să o rețin. La mine nu a mers. Nu cu toate, desigur, dar cu destule.

In rest, numai de bine. Nu m-am plictisit deloc. Se întâmplă o mulțime de lucruri, pe toate nivelurile. Alianțele politice și militare se schimbă, prieteniile o iau și ele pe drumuri ciudate, avem bătălii și conflicte mocnite și ceea ce eu consider no romance. Apreciez teribil asta. Nu despre asta e vorba, nu asta e în prim-plan, nu asta e relevant și fix așa ar trebui să fie.

Personajele îmi plac și ele, deși deocamdată nu mă dau pe spate. Deși romanul e foarte mare, nu am avut timp să mă atașez de ele pentru că, așa cum am mai spus, accentul cade pe alte lucruri. Niciunul nu mi s-a părut odios și nici bube nu le-am găsit celor centrale, deci totul e bine și aici. M-a mâncat evident în fund și a trebuit să caut pe net numele personajului principal, așa că mi-am dat, ca întotdeauna, spoilere singură. În apărarea mea totuși, am făcut asta pentru că nu am reușit preț de câteva sute bune de pagini să îmi dau seama for the life of me dacă evenimentele din carte se bazează pe întâmplări reale sau nu. They do, așa că stați departe de internet când citiți.

Citiți, oameni buni, romanul. E chiar mișto. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru carte!

Nemesis – Philip Roth

Posted on

nemesisrothAm auzit de Philip Roth încă de când am început facultatea. Am și am avut foarte mulți profesori care îl ridică în slăvi (mai ales American Pastoral) și se mai și zice că e the greatest American author alive. Quite a lot to live up to, if you ask me. Am reușit totuși cumva să nu citesc nimic de el până acum, când am avut două short stories de citit pentru master și două romane. Mi-au plăcut primele, așa că am decis să fiu o studentă semi-decentă și să citesc și un roman. Am ales Nemesis.

Îmi este greu să scriu recenzia, pentru că romanul ăsta e diferit de ce am citit până acum. Pot totuși să încep prin a spune că mi-a plăcut de la prima pagină. Nu știu cum să descriu modul în care scrie Roth, pentru că este foarte aparte, dar te prinde din start și nu-ți mai dă drumul. E curat, simplu și curgător și sună… epic. Altfel nu știu să îi spun.

Romanul are enorm de multe straturi, care apar una dupa alta în toată complexitatea lor: social, psihologic, personal. Modul în care reușeste Roth să redea societatea americană aflată în pragul panicii totale cauzate de poliomelită este absolut superb. Pune un individ minunat în mijlocul acestei societăți, pune un bărbat avid de răspunsuri și incapabil de a trăi fără ele și creează astfel o minunăție. Mi-a plăcut enorm de mult de Bucky, m-a emoționat până în măduva oaselor și mi-a dat o tentă de nostalgie la care nu mă așteptam.

Ultimele aproximativ 50 de pagini ale romanului m-au luat de gât, m-au ținut bine și mi-au tras palme până nu am mai știut de mine. Întorc romanul la 180 de grade și te dau peste cap. Se schimbă puțin stilul, se accelerează teribil de tare ritmul și tot ceea ce credeam și speram eu că o să se întâmple se duce naibii. M-a ținut cu sufletul la gură în speranța că totuși, poate totuși nu sunt lucrurile chiar atât de negre. Dar au fost.

E genul de carte pe care trebuie să o citești. Am senzația că e genul de autor pe care trebuie să îl citești. I most certainly will.