RSS Feed

Category Archives: Mystery

În ape adânci – Paula Hawkins

Posted on

3073Știți cum e când citești o carte a unui autor, prima pe care pui mâna, și știi după că o să le citești și pe toate celelalte? Fac des așa și fix asta am pățit și cum Paula Hawkins. La În ape adânci mi-a plăcut totul la prima vedere: și coperta e mișto, simpluță așa și ușor creepy, dar și titlul (care sună mai bine în engleză, as always, dar na). Am rămas curioasă și când am început să văd lume dezamăgită pentru că, really now, thrillers are like pizza. Even the bad ones are good. Nothing to lose there.

Uite totuși că mie mi-a plăcut mult. Ideea apei în care au murit o mulțime de femei, unele voluntar, altele nu, având reputația locului unde scapi de femeile răzvrătite mi se pare tare mișto și as vedea-o și într-un roman horror. A dat o atmosferă tare creepy așa romanului și mi-a plăcut mult treaba asta, mai ales că nu mă așteptam. Mă aștept de obicei la thrillere să fie mai mult psihologice, așa că elementul ăsta m-a făcut să îi dau din start o steluță în plus.

Mi-au plăcut și personajele. Deloc likable, toate au hibe și bagaje cu carul, ceea ce in my book le face mai credibile și realiste și, deci, mai ușor de plăcut și rezonat cu ele. Tanti cea omorâtă părea și ea mișto în sensul ăsta și aș fi vrut să se intre mai în detaliu în personalitatea și viața ei, cred că ar fi fost mai indicat și mai deep așa, plus că știți probabil că eu sunt leșinată după chestiile de genul. Cât despre the bad guy(s), am vorbit la un moment dat cu Simona (hey there!) și mi-a zis că ei i s-a(u) părut fără substanță. Acum că mă gândesc la asta, tind să îi dau dreptate, deși nu pot spune că m-a deranjat în mod deosebit, nu pentru ei am citit oricum romanul, dar nu neg că ar fi adăugat mult cărții.

Cazul în sine nu e cine știe ce spectaculos, nici nu l-am prea băgat în seamă sincer. Pe mine elementele de mai sus m-au atras și m-au făcut să citesc cu plăcere romanul, nu asta. Once again, putea fi mai bine, fără îndoială, dar nici rău n-a fost. Mi-au plăcut însă direcțiile în care o lua (crimă? sinucidere?) și nici n-am stat să ghicesc ce și cum, am preferat să las să mă surprindă. Nu mi-a ieșit, a fost un punct anume în care mi-am dat imediat seama ce s-a întâmplat de fapt, ceea ce m-a dezamăgit puțin.

All in all însă, eu o recomand. Chiar mi-a plăcut. Mulțumesc deci editurii Trei pentru ea!

Anunțuri

Sora pierdută – Flynn Berry

Posted on

3062De ceva timp aveam o poftă aparte de un thriller, preferabil unul care să meargă repede și să fie ușor de citit. Nici să fi vrut și nu aș fi putut găsi ceva mai potrivit. Sora pierdută e genul de thriller care îți redeschide apetitul peste genul ăsta de cărți (în curând vine toamna, când oricum mă apucă rău de tot cheful de așa ceva) și care te ține în priză pentru cele 2-3 seri necesare ca să termini de citit.

Romanul începe cu nora, care se duce să își viziteze sora și o descoperă asasinată. De aici, totul începe să se întâmple foarte repede. Începe investigația, dar Nora evident că nu are teribil de multă încredere că poliția unui orășel mic o să se concentreze suficient de bine pe acest caz, așa că se ocupă mult de una singură. Avem parte, deci, de ceva absolut normal pentru acest gen de carte. Doua investigații diferite care merg în paralel, tot felul de suspecți, mister.

Ceea ce a făcut însă romanul să se desprindă de tiparul cu care m-am obișnuit deja este personajul principal, Nora. Nu e foarte likeable creatura. A avut de multe ori unele tendințe pe care nu le-am prea înțeles, chiar și în situația în care era ea. Nu o spun în sensul negativ aici, e chiar interesant, dar deloc ce ma așteptam. Același lucru, ba chiar mai mult, poate fi spus și despre sora ei. Chiar și moartă, Rachel mi-a fost antipatică rău de tot și mă bucur mult de tot că nu a avut un rol mai activ. Ar fi fost totuși mai interesant dacă ar fi intrat puțin în detaliu, dacă Berry ar fi rezervat mai multe pagini celor două femei. Niciuna dintre ele nu e un personaj pozitiv, dar nici complet negativ și puteam mirosi mereu multe alte chestii ascunse despre care ar fi fost chiar mișto să citesc.

Dacă aveți chef de un thriller scurt și alert, perfect pentru a vă introduce in the autumn mood așa cum înțeleg eu conceptul, this is the book to go for. Mulțumesc deci editurii Trei pentru el.

 

 

Înainte de cădere – Noah Hawley

Posted on

noah-hawley-inainte-de-cadere-c1Romanul lui Noah Hawley este genul de roman care mi s-a părut promițător încă de când am primit cartea și am citit descrierea de pe spate. Avem parte de un avion care se prăbușește ucigând toți pasagerii de la bord, cu excepția unui pictor și a unui băiețel de patru ani. Romanul ia la rând viețile acestor pasageri și le analizează pentru a vedea exact ce anume i-a adus la bordul avionului.

Nu știu de voi, dar mie mi-a sunat bine din start. Mă uit des la Air Crash Investigation pe National Geographic, deci fix pe gustul meu morbid e. S-a nimerit și să citesc cea mai mare parte din carte fix când am mers minim 12 ore cu avionul, deci numai bine :D. Tare bine mi-a prins. M-a prins din start, deși stilul lui Hawley nu e chiar ceea ce caut eu, dar povestea în sine e atât de interesantă și acaparatoare că am petrecut ore întregi la cafenele prin aeroporturi citind cu drag și spor.

Înainte de cădere e o carte ușor dubioasă. Are câte un capitol dedicat fiecărui personaj în parte, capitol în care le prezintă pe scurt viețile și le conturează portretul. Nu intră în detalii, dar reușește totuși să te facă să îți formezi propria imagine despre ele și să decizi dacă îți plac sau nu. Scott, personajul principal, are mult mai multe pagini dedicate, dar nu a reușit să mă cucerească deloc. Nici nu cred că ăsta era scopul de fapt, dar cumva tot mă așteptam să am măcar o ușoară afinitate pentru el. Nu a fost cazul, dar nici nu m-a deranjat. Nu pot să spun că a existat vreun personaj cu care să se întâmple asta, niciunul nu a fost memorabil sau impresionant în vreun fel. Altceva însă a rămas cu mine și mi-a atras atenția.

Hawley face prăbușirea să se simtă cumva foarte personal. O face mai umană și o face în modul în care am văzut eu mereu astfel de evenimente. Își închipuie cadavrele zăcând pe fundul oceanului asociindu-le, evident, cu persoanele care au fost cândva și pe care a apucat sa le cunoască puțin. Mă treceau fiorii și mi se strângea stomacul. Foarte bune și de efect imaginile pe care le transmite. La fel de mult mi-a plăcut și finalul. Nimic clar, nimic bătut în cuie, doar câteva indicii și speranțe. Atât.

Sunt foarte plăcut impresionată de carte, așa că mulțumesc mult editurii Nemira pentru ocazia de a o citi! V-o recomand cu mare drag.

 

Obiecte ascuțite – Gillian Flynn

Posted on

2796_26efc5d0Am citit până acum două cărți de Gillian Flynn (trei cu asta) și plănuiesc să citesc tot ce scrie. Stilul ei mi se pare minunat de dubios și de bolnav, așa că nu mă pot abține. Dintre toate trei însă, cred că Obiecte ascuțite e, din aproape toate punctele de vedere, cea mai cea.

În primul rând, e o carte destul de subțirica și ușor de citit. Am dat-o gata în vreo trei nopți. În mod normal aș comenta puțin aspectul ăsta (îmi plac în general cărțile mari, care permit o analiză mai amănunțită a personajelor și existența mai multor detalii), dar de data asta mi se pare că s-a potrivit cu ritmul poveștii și cu perioada de timp în care se petrece acțiunea. Mai mult chiar, talentul lui Flynn de a reda esența unui personaj e atât de impresionant că nici nu are nevoie de multe pagini sau capitole pentru asta.

Cât despre personaje…. oh boy. Gillian chiar și-a făcut de cap de data asta. Nu există nici măcar unul cât de cât sănătos la cap în romanul ăsta, ba din contră, parcă se iau la întrecere să vadă care e mai fucked up. Aș paria pe Adora și Amma, deși nici cu Camille nu îmi e rușine. Curry și Eileen mă sperie în mod deosebit însă și mi se par la fel de periculoși ca oricine altcineva din roman. Poate nu par, but trust me, they are.

Ar trebui probabil să vă spun și că romanul e foarte deprimant. Nu o să vă simțiți bine citindu-l, nu e literatură escapistă, nu o citiți ca să vă simțiți mai bine sau ca să evadați puțin. Nu țin minte nicio scenă cât de cât normală, darămite veselă. O să vă lase un gust amar, o să vă enerveze, o să vă dezguste și posibil să vă și deprime. Ăsta îi e scopul, asta și obține, de-asta mi-a și plăcut.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a citi această carte.

 

Prizonieră în pânza de păianjen – David Lagercrantz

Posted on

prizoniera-in-panza-de-paianjen---millennium-4_1_fullsizeNu aveți nici cea mai mică idee cât de mult am așteptat să citesc romanul lui Lagercrantz și să văd ce a făcut cu Lisbeth și Mikael. Dacă știți și cât de mult am adorat seria lui Larsson, vă puteți da seama că și scepticismul meu era pe măsură iar acum, când am terminat de citit cartea, încă nu știu ce să cred.

În primul rând, romanul e mult mai mic decât volumele seriei originale și sunt destul de sigură că dacă Larsson l-ar fi scris, nu ar fi fost așa. Povestea putea fi extinsă mai mult de-atât, puteau fi date mai multe detalii, plotul ar fi putut fi mai bine exploatat de atât. Nu am putut să nu compar ploturile alambicate, dar perfect logice și credibile ale lui Larsson și, având în vedere că David a preluat seria, mă așteptam să le găsesc și aici. Are un plot bun, nu mă înțelegeți greșit, doar că nu l-a dezvoltat suficient de bine.

Personajele, în schimb, m-au frustrat cel mai tare. În linii mari, păstrează caracteristicile date lor de Larsson, dar sunt detalii care îi scapă complet și care îmi arată că nu știe sau nu a apucat să cunoască subtilitățile pe care numai cel care le-a creat poate să le știe. Nu știu cât pot să îl blamez pentru asta, dar sunt lucruri pe care le-a distrus atât de tare că nu am cum să nu le spun. Ei bine, David Lagercrantz a reușit cumva să uite că Larsson a explicat clar modul în care Lisbeth s-a ales cu porecla de Wasp: a primit-o de la antrenorul ei de box (de asta sunt aproape sigură) pentru că e mică și al naibii de rapidă (de asta sunt sigură). Lagercrantz a decis însă să arunce informația asta la gunoi și a scos acum de undeva faptul că ea și-a ales singură porecla pe baza unui personaj Marvel. Nu doar că a insistat pe prostie, dar a și folosit-o ca element important al plotului. A doua greșeală, însă, e de o penibilitate atât de mare că n-am cuvinte. O să dau spoiler, așa că săriți peste restul paragrafului dacă nu ați citit încă romanul: he gave Lisbeth a fucking evil twin. An evil twin. Who does that??? Nici nu mai am ce să zic.

Partea bună însă și cea care m-a făcut să îmi facă totuși plăcere să citesc romanul este faptul că e totuși un roman foarte interesant și foarte palpitant. Acțiunea nu stă deloc pe loc, plotul, deși nu suficient de complicat pentru mine, e totuși bine construit și atrage. Dacă nu aș fi citit trilogia Millenium și nu aș fi comparat constant cu ce a scris Larsson, mi-ar fi sărit ciorapii din picioare. E un roman bun totuși, luați-l doar ca pe unul de sine stătător.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a-l citi.

Șocul căderii – Nathan Filer

Posted on

2709_f65a2d59Am citit până acum o singură carte scrisă din perspectiva unui bolnav psihic. Deși mi-a plăcut foarte mult, am avut și atunci, și acum același sentiment: că o să fie hit or miss. Cărțile de genul, cred eu, scrise atât de personal și afundate atât de tare în psihicul omului poate ori să placă foarte mult, ori să displacă total. În cazul meu, se pare că vorbim de prima variantă.

Șocul căderii are în prim plan un tânăr de aproximativ 20 de ani aflat sub tratament psihiatric. Are voie din când în când să scrie la un computer, acesta fiind modul în care îi aflăm povestea și începe, așa cum e de așteptat, cu copilăria lui, în centrul căreia se află fratele său și de la care e posibil să fi pornit schizofrenia.

Mi-a plăcut totul, de la modul în care e scrisă, la personaje și plot. Nathan Filer reușește într-un mod remarcabil să creeze o anumită naivitate și inocență pe care eu nu am asociat-o niciodată cu bolnavii psihic. Există însă în personajul lui Filer o candoare care mi-a rupt sufletul și mi-a arătat și mai tare cât de mare e trauma prin care a trecut. Așa și-a povestit și mare parte din viață: lin, repetitiv uneori, cu mai multe variante ale aceleiași întâmplări, naiv și emoționant. Singurul moment care a spart tiparul este cel cu fratele lui, dar nici măcar acolo nu putem fi siguri de ceea ce s-a întâmplat. Doar are schizofrenie, nu?

Scrie pe prima copertă că e o carte amuzantă. Nu e. Deloc. Tragi-comică uneori, da, dar în cea mai mare parte heartbreaking. V-o recomand cu dragă inimă și le mulțumesc celor de la editura Trei pentru că mi-au dat ocazia să o citesc.

Age of X #1: Gameboard of the Gods – Richelle Mead

Posted on

gameboardcoverStăteam eu zilele trecute și am realizat că am un chef teribil de ceva fantasy dubios (înainte am avut chef de thrillere, dacă vă amintiți), așa că am luat Kindle-ul la puricat și am dat peste acest volum de Richelle Mead. Mi-a plăcut cum sună (matur, știu), așa că I gave it a try. And I loved it!

Gameboard of the Gods e o combinație ciudată de fantasy si SF, cu multă mitologie sprinkled on top. Avem o societate futuristică si post-apocaliptică, avem puteri ciudate și zeități, lucru pe care nu l-am mai întâlnit până acum într-un roman. Totul e explicat destul de bine și nu mi s-a întâmplat, așa cum mă temeam că ar putea să se întâmple când am văzut ce cocomârlă e în carte, să încurc lucrurile sau să nu pricep ce se întâmplă.

Am adorat personajele, în special pe Justin (surprise, surprise). Tipul nu e adolescent (e o schimbare maaaaaaare pentru astfel de cărți), iar Mae nu e nici ea o tută naivă care se îndrăgostește până peste cap de the bad guy. Ba din contră, ambele personaje au o istorie în spate și o viață amoroasă la activ. Au joburi, sunt badass și inteligenți și înțeleg, cel puțin în acest prim volum, că există lucruri mult mai importante pe lume decât o relație. Mai mult decât atât, nu mi s-a părut că povestea de dragoste (dacă pot totuși să o numesc așa) e forțată. Nimeni nu se îndrăgostește la prima vedere, nu avem niciun triunghi amoros (până acum), totul bazându-se pe atracție sexuală, după cum e și normal pentru niște oameni care abia se cunosc.

Mi-a plăcut intriga, mi-a plăcut modul în care se derulează evenimentele, mi-a plăcut felul în care mă face să mor de nerăbdare să citesc următorul volum. Nu a fost nimic prea precipitat, dar nici tărăgănat la nesfârșit. Am avut parte e suspans, dar de plictisit nu m-am plictisit nici o secundă. Pe de altă parte, parcă RUNA nu are foarte mult sens pentru mine. Ori ceva îmi scapă, ori nu ni s-a spus încă totul, dar ceva pute. Se spune de la început că au fost niște epidemii care au dus la Decădere, dar nu am reușit să îmi dau seama cum anume au fost ele asociate cu religia și de ce s-a ajuns de fapt la fundamentele pe care e bazată RUNA. Sper să îmi dau seama, pentru că povestea asta are mult potențial.

Oricum, Richelle Mead, good job. Mi-ai redeschis apetitul pentru cărți de genul. I love you and hate you at the same time.