RSS Feed

Category Archives: Thriller

Înainte de cădere – Noah Hawley

Posted on

noah-hawley-inainte-de-cadere-c1Romanul lui Noah Hawley este genul de roman care mi s-a părut promițător încă de când am primit cartea și am citit descrierea de pe spate. Avem parte de un avion care se prăbușește ucigând toți pasagerii de la bord, cu excepția unui pictor și a unui băiețel de patru ani. Romanul ia la rând viețile acestor pasageri și le analizează pentru a vedea exact ce anume i-a adus la bordul avionului.

Nu știu de voi, dar mie mi-a sunat bine din start. Mă uit des la Air Crash Investigation pe National Geographic, deci fix pe gustul meu morbid e. S-a nimerit și să citesc cea mai mare parte din carte fix când am mers minim 12 ore cu avionul, deci numai bine :D. Tare bine mi-a prins. M-a prins din start, deși stilul lui Hawley nu e chiar ceea ce caut eu, dar povestea în sine e atât de interesantă și acaparatoare că am petrecut ore întregi la cafenele prin aeroporturi citind cu drag și spor.

Înainte de cădere e o carte ușor dubioasă. Are câte un capitol dedicat fiecărui personaj în parte, capitol în care le prezintă pe scurt viețile și le conturează portretul. Nu intră în detalii, dar reușește totuși să te facă să îți formezi propria imagine despre ele și să decizi dacă îți plac sau nu. Scott, personajul principal, are mult mai multe pagini dedicate, dar nu a reușit să mă cucerească deloc. Nici nu cred că ăsta era scopul de fapt, dar cumva tot mă așteptam să am măcar o ușoară afinitate pentru el. Nu a fost cazul, dar nici nu m-a deranjat. Nu pot să spun că a existat vreun personaj cu care să se întâmple asta, niciunul nu a fost memorabil sau impresionant în vreun fel. Altceva însă a rămas cu mine și mi-a atras atenția.

Hawley face prăbușirea să se simtă cumva foarte personal. O face mai umană și o face în modul în care am văzut eu mereu astfel de evenimente. Își închipuie cadavrele zăcând pe fundul oceanului asociindu-le, evident, cu persoanele care au fost cândva și pe care a apucat sa le cunoască puțin. Mă treceau fiorii și mi se strângea stomacul. Foarte bune și de efect imaginile pe care le transmite. La fel de mult mi-a plăcut și finalul. Nimic clar, nimic bătut în cuie, doar câteva indicii și speranțe. Atât.

Sunt foarte plăcut impresionată de carte, așa că mulțumesc mult editurii Nemira pentru ocazia de a o citi! V-o recomand cu mare drag.

 

Obiecte ascuțite – Gillian Flynn

Posted on

2796_26efc5d0Am citit până acum două cărți de Gillian Flynn (trei cu asta) și plănuiesc să citesc tot ce scrie. Stilul ei mi se pare minunat de dubios și de bolnav, așa că nu mă pot abține. Dintre toate trei însă, cred că Obiecte ascuțite e, din aproape toate punctele de vedere, cea mai cea.

În primul rând, e o carte destul de subțirica și ușor de citit. Am dat-o gata în vreo trei nopți. În mod normal aș comenta puțin aspectul ăsta (îmi plac în general cărțile mari, care permit o analiză mai amănunțită a personajelor și existența mai multor detalii), dar de data asta mi se pare că s-a potrivit cu ritmul poveștii și cu perioada de timp în care se petrece acțiunea. Mai mult chiar, talentul lui Flynn de a reda esența unui personaj e atât de impresionant că nici nu are nevoie de multe pagini sau capitole pentru asta.

Cât despre personaje…. oh boy. Gillian chiar și-a făcut de cap de data asta. Nu există nici măcar unul cât de cât sănătos la cap în romanul ăsta, ba din contră, parcă se iau la întrecere să vadă care e mai fucked up. Aș paria pe Adora și Amma, deși nici cu Camille nu îmi e rușine. Curry și Eileen mă sperie în mod deosebit însă și mi se par la fel de periculoși ca oricine altcineva din roman. Poate nu par, but trust me, they are.

Ar trebui probabil să vă spun și că romanul e foarte deprimant. Nu o să vă simțiți bine citindu-l, nu e literatură escapistă, nu o citiți ca să vă simțiți mai bine sau ca să evadați puțin. Nu țin minte nicio scenă cât de cât normală, darămite veselă. O să vă lase un gust amar, o să vă enerveze, o să vă dezguste și posibil să vă și deprime. Ăsta îi e scopul, asta și obține, de-asta mi-a și plăcut.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a citi această carte.

 

Cariera malefică – Robert Galbraith

Posted on

cariera-malefica_1_fullsizeAșa cum cred că am mai spus-o pe aici, îmi place de Strike și de Robin de mor, ei fiind principalul motiv pentru care citesc seria asta. Cazurile nu sunt rele, dar nu sunt principala atracție pentru mine. De data asta însă ele se întrepătrund extrem de bine și m-au făcut să îmi placă volumul ăsta mai mult decât celelalte două. De data asta cazul de care se ocupă Strike și Robin hits close to home, cum ar zice englezul. Robin primește prin curier un picior de femeie într-o cutie. E un caz personal, e un caz periculos și îi solicită mai mult ca până acum, ceea ce se vede și în relațiile lor. O să o iau pe rând.

Cazul mi-a plăcut mult, deși a durat ceva până să mă prind cine-i cine. Devenise enervant la un moment, Rowling aruncând numele suspecților pe fiecare pagină, dar fără să explice clar care e treaba cu fiecare ca să îi putem și noi diferenția. Și-a revenit însă destul de repede și de atunci încolo there was no stopping me. Am citit în disperare până la ore tembele și am citit chiar și în timpul zilei, în weekend, ceea ce mi se întâmplă extraordinar de rar. Avem muuuuult abuz în cazul ăsta, mulți bărbați mizerabili și multă frustrare cauzată de ele.

Același lucru pot să îl spun și despre personaje. Aflăm impresionant de multe despre ele și unele detalii pun personajele (pe Strike și pe Robin adică) în altă lumină. Relația dintre ei e un deliciu. Strike începe să accepte ce se întâmplă, dă în încăpățânare idioată alteori și e adorabil mai tot timpul. Robin, pe de altă parte, e prostovancă rău de tot. I-aș fi tras bucuroasă o pereche de palme în mai multe ocazii, dar trăiesc cu speranță că își scoate capul din nisip în volumul următor. O ține așa până la final chiar, ca să fie treaba treabă. Îmi place oricum de ea totuși, probabil mai ales pentru că știu ce poate Rowling să facă din ea. And she will.

Cică în 2017 apare volumul următor. Mult de așteptat, sincer. Aveți totuși timp, dacă nu sunteți deja la zi, să citiți toate volumele.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru șansa de a citi și volumul ăsta.

 

 

Prizonieră în pânza de păianjen – David Lagercrantz

Posted on

prizoniera-in-panza-de-paianjen---millennium-4_1_fullsizeNu aveți nici cea mai mică idee cât de mult am așteptat să citesc romanul lui Lagercrantz și să văd ce a făcut cu Lisbeth și Mikael. Dacă știți și cât de mult am adorat seria lui Larsson, vă puteți da seama că și scepticismul meu era pe măsură iar acum, când am terminat de citit cartea, încă nu știu ce să cred.

În primul rând, romanul e mult mai mic decât volumele seriei originale și sunt destul de sigură că dacă Larsson l-ar fi scris, nu ar fi fost așa. Povestea putea fi extinsă mai mult de-atât, puteau fi date mai multe detalii, plotul ar fi putut fi mai bine exploatat de atât. Nu am putut să nu compar ploturile alambicate, dar perfect logice și credibile ale lui Larsson și, având în vedere că David a preluat seria, mă așteptam să le găsesc și aici. Are un plot bun, nu mă înțelegeți greșit, doar că nu l-a dezvoltat suficient de bine.

Personajele, în schimb, m-au frustrat cel mai tare. În linii mari, păstrează caracteristicile date lor de Larsson, dar sunt detalii care îi scapă complet și care îmi arată că nu știe sau nu a apucat să cunoască subtilitățile pe care numai cel care le-a creat poate să le știe. Nu știu cât pot să îl blamez pentru asta, dar sunt lucruri pe care le-a distrus atât de tare că nu am cum să nu le spun. Ei bine, David Lagercrantz a reușit cumva să uite că Larsson a explicat clar modul în care Lisbeth s-a ales cu porecla de Wasp: a primit-o de la antrenorul ei de box (de asta sunt aproape sigură) pentru că e mică și al naibii de rapidă (de asta sunt sigură). Lagercrantz a decis însă să arunce informația asta la gunoi și a scos acum de undeva faptul că ea și-a ales singură porecla pe baza unui personaj Marvel. Nu doar că a insistat pe prostie, dar a și folosit-o ca element important al plotului. A doua greșeală, însă, e de o penibilitate atât de mare că n-am cuvinte. O să dau spoiler, așa că săriți peste restul paragrafului dacă nu ați citit încă romanul: he gave Lisbeth a fucking evil twin. An evil twin. Who does that??? Nici nu mai am ce să zic.

Partea bună însă și cea care m-a făcut să îmi facă totuși plăcere să citesc romanul este faptul că e totuși un roman foarte interesant și foarte palpitant. Acțiunea nu stă deloc pe loc, plotul, deși nu suficient de complicat pentru mine, e totuși bine construit și atrage. Dacă nu aș fi citit trilogia Millenium și nu aș fi comparat constant cu ce a scris Larsson, mi-ar fi sărit ciorapii din picioare. E un roman bun totuși, luați-l doar ca pe unul de sine stătător.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru ocazia de a-l citi.

Age of X #1: Gameboard of the Gods – Richelle Mead

Posted on

gameboardcoverStăteam eu zilele trecute și am realizat că am un chef teribil de ceva fantasy dubios (înainte am avut chef de thrillere, dacă vă amintiți), așa că am luat Kindle-ul la puricat și am dat peste acest volum de Richelle Mead. Mi-a plăcut cum sună (matur, știu), așa că I gave it a try. And I loved it!

Gameboard of the Gods e o combinație ciudată de fantasy si SF, cu multă mitologie sprinkled on top. Avem o societate futuristică si post-apocaliptică, avem puteri ciudate și zeități, lucru pe care nu l-am mai întâlnit până acum într-un roman. Totul e explicat destul de bine și nu mi s-a întâmplat, așa cum mă temeam că ar putea să se întâmple când am văzut ce cocomârlă e în carte, să încurc lucrurile sau să nu pricep ce se întâmplă.

Am adorat personajele, în special pe Justin (surprise, surprise). Tipul nu e adolescent (e o schimbare maaaaaaare pentru astfel de cărți), iar Mae nu e nici ea o tută naivă care se îndrăgostește până peste cap de the bad guy. Ba din contră, ambele personaje au o istorie în spate și o viață amoroasă la activ. Au joburi, sunt badass și inteligenți și înțeleg, cel puțin în acest prim volum, că există lucruri mult mai importante pe lume decât o relație. Mai mult decât atât, nu mi s-a părut că povestea de dragoste (dacă pot totuși să o numesc așa) e forțată. Nimeni nu se îndrăgostește la prima vedere, nu avem niciun triunghi amoros (până acum), totul bazându-se pe atracție sexuală, după cum e și normal pentru niște oameni care abia se cunosc.

Mi-a plăcut intriga, mi-a plăcut modul în care se derulează evenimentele, mi-a plăcut felul în care mă face să mor de nerăbdare să citesc următorul volum. Nu a fost nimic prea precipitat, dar nici tărăgănat la nesfârșit. Am avut parte e suspans, dar de plictisit nu m-am plictisit nici o secundă. Pe de altă parte, parcă RUNA nu are foarte mult sens pentru mine. Ori ceva îmi scapă, ori nu ni s-a spus încă totul, dar ceva pute. Se spune de la început că au fost niște epidemii care au dus la Decădere, dar nu am reușit să îmi dau seama cum anume au fost ele asociate cu religia și de ce s-a ajuns de fapt la fundamentele pe care e bazată RUNA. Sper să îmi dau seama, pentru că povestea asta are mult potențial.

Oricum, Richelle Mead, good job. Mi-ai redeschis apetitul pentru cărți de genul. I love you and hate you at the same time.

Marile minciuni nevinovate – Liane Moriarty

Posted on

2763_c337045aÎncă unul din thrillerele pe care mi s-a pus pata în ultimul timp. Nu sunt o mare cunoscătoare, recunosc, dar tocmai de-aia încerc să îndrept problema și am observat că cei de la Trei au o selecție bună în care să mă înfig.

M-a fascinat întotdeauna teribil de tare psihicul uman, iar în ultimul timp sunt tot mai interesată de modul în care se mint oamenii singuri, așa că romanul lui Moriarty a fost o desfătare pentru mine. Având în prim plan tot trei femei, Marile minciuni nevinovate seamănă și totuși nu cu Fata din tren. În ambele avem în centru trei femei cu probleme, dar, pe când în al doilea roman totul este mai întunecat, iar experiențele mai extreme, în cartea lui Moriarty avem mai degrabă trei femei cu probleme foarte des întâlnite, deci la care e mai ușor să te raportezi. De data asta mi-a plăcut mult de toate trei și chiar am reușit să mă identific cu una (Madeline, în caz că vă întrebați) și sunt convinsă că măcar în postura uneia dintre ele tot o să mă găsesc cândva.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care Moriarty creează suspansul, totul fiind mai lin, dar la fel de interesant. Ni se arată foarte clar încă din primele pagini că ceva grav s-a întâmplat și că cineva a murit, dar abia la final aflăm exact cine și cum. Uneori mi se îndreptau suspiciunile într-o direcție, dar nu am reușit să ghicesc decât unul dintre mistere.

Cât despre final, parcă aș fi vrut să fie altfel, să mă surprindă mai mult și să fie mai dark. Mi-a amintit oarecum de un film dramă, în sensul că a urmat oarecum același tipar.

All in all totuși, chiar mi-a plăcut și am de gând să citesc și alte romane de Moriarty. Le mulțumesc celor de la editura Trei pentru că mi-au dat ocazia să încep cu acest roman.

Fata din tren – Paula Hawkins

Posted on

descărcare (3)După ce am terminat de citit Viermele de mătase am rămas cu o poftă teribilă de thrillere, așa că m-am bucurat mult că am fost suficient de inspirată să îmi asigur ceva provizii.

Fata din tren este, se pare, cartea care m-a făcut iar să citesc mai mult seara, că tare puțin și rar am citit în ultimele luni. Este micuță  și se citește repede și, mai mult decât atât, te prinde instantaneu. Este narată din punctele de vedere a trei femei diferite, una mai fucked up ca cealaltă. E primul lucru care m-a atras de cum m-am pus să citesc și cel care m-a fascinat cel mai tare. Nu doar că toate au vieți interesate în cel mai oribil mod, dar insistă să se distrugă reciproc și să se înconjoare de iluzii și minciuni cât mai impresionante.

Partea aproape la fel de bună e că, deși număr personajelor e foarte mic, nu am putut ghici ce s-a întâmplat de fapt și care dintre ei e, de fapt, cel mai nebun. Nici nu am încercat foarte tare, recunosc. Suspansul și misterul pe care Hawkins le creează sunt foarte bine prelucrate și evoluează lin, credibil. Citisem pe Goodreads că cineva numise cartea ‘a faster-paced, creepier Gone Girl’ și sunt de acord cu descrierea asta; cele două au câteva elemente în comun. Diferența este că, dacă personajele din Gone Girl m-au fascinat prin dileala lor completă, cele din Fata din tren m-au speriat și deprimat. Sunt exemplul perfect de unde poate să te aducă trauma și ce se întâmplă când refuzăm să vedem ce e sub nasul nostru.

Vă recomand cu sinceritate romanul, nu văd cum ar putea să nu vă placă. Le mulțumesc celor de la editura Trei pentru că mi-au acordat șansa de a-l citi.