RSS Feed

Author Archives: dumbyd

The Husband’s Secret – Liane Moriarty

Posted on

51roj8xglal-_sx325_bo1204203200_Am romanul lui Moriarty în bibliotecă de mai bine de un an, cumpărând-o din impuls la un târg de Crăciun parcă de la lucru, unde cine dorea venea cu lucruri de acasă pe care le vindeau în scopuri caritabile. M-am dus și eu să văd ce e pe acolo și am dat peste cartea asta la 10 lei, pe care am și pus pe loc labele. Cum lista mea de cărți de citit e mereu în creștere, nu am ajuns deloc la ea până acum, când v-am zis că m-a apucat o poftă ciudată de romane de genul. S-a și văzut, am devorat cartea în câteva seri, mult mai puține decât mă așteptam, și mi-a plăcut mult.

Spre deosebire de Marile minciuni nevinovate, mare mister nu e. Te prinzi rapid ca cineva a murit și te prinzi la fel de rapid și cine a fost asasinul, deși se zice negru pe alb abia aproape de jumătatea romanului. Nu e asta o problemă, nu m-a deranjat mai ales, iar asta datorită personajelor. Cum mă așteptam, avem trei femei în prim plan și toate trei mi-au plăcut mult. E rar pentru mine, știu, dar un personaj bine construit e un personaj bine construit și când se mai și vede clar că el este la baza romanului, nu acțiunea, sunt cucerită complet.  Rachel, Cecilia și Tess au fost tot ce nu au reușit personajele din Femeia din Orient Express să fie pentru mine. Foarte bine construite, rotunde și cu o personalitate care îți permite să le vezi ca pe niște ființe umane, nu ca pe niște simple personaje. Au vieți complicate, dar interesante și credibile, precum sunt și frustrările și sentimentele lor pe tot parcursul cărții. Nu mi s-au părut nicio secundă trase de păr sau terne și le-am înțeles și acceptat toate deciziile. Marele lor punct forte însă e că Moriarty a reușit să le facă foarte umane și nu le-a găsit nicio scuză penibilă, indiferent ce au făcut și de ce. Toate au fost prezentate exact cum sunt și cum se întâmplă și în realitate: ca pe niște decizii foarte dificile cu care trebuie apoi să trăiască. Și o fac, cu consecințele de rigoare.

Cum spuneam mai înainte, mister nu e. Știm ce se întâmplă, știm cine a făcut-o, ne descurcăm cu urmările. Cam despre asta e vorba în roman, dar nu m-am plictisit nici măcar jumătate de pagină, ba din contră. Mi s-a întâmplat chiar după 1 noaptea să stau să mai citesc câteva capitole doar ca să ajung la unul anume care mă interesa în mod deosebit. Nu pot să zic că se întâmplă foarte multe lucruri, dar te prinde oricum și te ține în alertă până în ultimul moment. Nu am simțit nicio lipsă, nu am ce comenta.

Mult de tot mi-a plăcut și deja am făcut research pe Okian, să văd ce mai pot citi de Moriarty. Le voi bifa pe toate.

 

Anunțuri

Femeia din Orient Express – Lindsay Jayne Ashford

Posted on

lindsay-ashford-femeia-din-orient-express_c1Nu știu ce e cu mine în perioada asta, dar am o poftă dubioasă de cărți polițiste, thrillere sau orice are cât de cât de-a face cu lumea asta. Un proiect sângeros, am recitit după un roman de Rodica Ojog-Brașoveanu, acum un roman cu Agatha Christie ca personaj principal și pare-se că tot nu m-am potolit, că tot de din astea am chef în continuare. Am tendințe din astea toamna, nu primăvara, dar la cum e vremea afară, who can blame me…

La Femeia din Orient Express m-a atras în primul rând ideea că Agatha e personajul principal. Știam sigur că nu e un roman polițist, nici pe departe, iar apoi mi-a spus Simona că are în prim plan relația dintre 3 femei. A avut dreptate, of course, cum am avut și eu când am intuit că tocmai de-aia o să îmi și placă. E marele puncte forte al romanului, după mine. Le avem pe Katherine, Nancy si Agatha, trei femei foarte diferite, dar fiecare cu un bagaj impresionant de traume în spate, călătorind cu Orient Expressul. Katherine e singura care mi-a plăcut cât de cât și mi-ar fi plăcut să fie ea în centrul atenției, nu Agatha. Și Agatha, și Nancy sunt cam mironosițe după mine, genul de personaje care orice fac, tot sunt făcute cumva să pară niște victime care nu ar omorî nicio muscă. Îmi displac teribil de tare personajele de genul, așa că ele două nu m-au încântat absolut deloc. Katherine, pe de altă parte, mi s-a părut mult mai interesantă, dar nu suficient de bine exploatată ca personaj. Ashford a dat cu bâta-n baltă și cu ea la un moment dat, făcând-o o plângăcioasă victimizată, dar din toate trei, ea e sigur preferata mea.

Lectura în sine nu e deosebit de alertă sau de inovatoare, dar sigur te prinde și relaxează și e fix ce trebuie pentru când nu ai chef de ceva foarte complicat. Eu una ma aștepta, nu știu exact de ce, la un roman în stilul lui Kate Morton, dar nici nu se compară măcar. Romanul lui Ashford e mult mai ușor de digerat, cu personaje mai plate și care mie nu mi-a evocat sentimente atât de puternice, dar nu spun asta ca pe un lucru rău. Depinde foarte mult de ce tip de lectură ai chef în momentul respectiv, iar mie mi-a priit relaxarea pe care romanul ăsta mi-a oferit-o. Tocmai din acest motiv, mai ales dacă vă aflați într-o pasă asemănătoare, eu v-o recomand și mulțumesc și editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o pentru recenzie.

 

Martha Bibescu și vocile Europei – Alina Pavelescu

Posted on

martha_bibescu_01Știți probabil deja că îmi place mult istoria și că îmi face o deosebită plăcere să citesc despre casa noastră regală. Nu numai, însă. Peste Martha Bibescu am dat demult deja și m-a interesat din start la fel, dacă nu chiar mai mult decât regina Maria. La fel de frumoasă, inteligentă și cu un abil simț politic, Martha a fost o femeie al naibii de interesantă și influentă, deși nu chiar de pe aceeași treaptă ca regina. Aflate în competiție și oscilând între prietenie și rivalitate, cele două mi se par aparte în istoria noastră, iar dacă despre regina Maria am citit mai mult, nu același lucru îl pot spune și despre Bibescu.

Volumul de față nu este unul pentru începători și cred că mi s-ar fi potrivit mai bine după o biografie de-a ei măcar (am eu una în cap pe care trebuie să pun mâna cât de curând). După cum se vede și din titlul, e un volum ce se axează nu atât pe Martha, cât pe relațiile ei sociale și politice. Nu avem nicio dată biografică, nicio picanterie, niciun detaliu de genul. Avem însă documente. Prima parte a volumului cuprinde documente din arhivele securității, fiind urmărită ani întregi. Deși interesante în ansamblu și cuprinzând mult mai multe informații despre ea, partea asta mi-a plăcut cel mai puțin. După cum e și de așteptat, e rece și mecanică, sunt simple rapoarte despre ce face și cu cine se vede, scrise de funcționari pentru funcționari.

A doua parte a cărții însă e altceva. Aici avem scrisori și documente personale de-ale Marthei și mi-a făcut mare plăcere să le citesc. În primul rând, sunt un deliciu pentru cei care apreciază conversația primei jumătăți a secolului trecut. Oamenii ăia știau să comunice, oameni buni. Scrisorile lor sunt ca niște mici opere de artă conversaționale cu care cei de-o generație cu mine nu sunt familiarizați decât din cărți. Pe lângă asta însă e fascinant să vezi cu cel fel de oameni era prietenă femeia asta. Diplomați, miniștri, poeți, regi, Eleanor Roosevelt, Martha se conversa cu toți. Rețeaua ei de relații e absolut fascinantă, mai ales nivelul de afecțiune care transpare din multe din scrisorile acelea, doar o parte având un rol strict util, politic or otherwise. E cu atât mai interesant pentru mine cu cât ea nu era un cap încoronat, ci o aristocrată dintr-o mică țară din estul Europei. Toate astea m-au făcut să mă intrige și mai tare.

Nu este, clar, o carte pentru oricine. Pentru cineva ca mine însă e un must have în bibliotecă și nu regret deloc că am cerut-o pentru recenzie. Mulțumesc, deci, mult editurii Corint pentru ea.

Saga cuceritorului #1: Și mă întunec – Kiersten White

Posted on

si_ma_intunec_01Și mă întunec e un roman pe care sigur nu aș fi ajuns să îl citesc dacă nu era Shauki să mă bată la cap cu el săptămâni bune. Coperta nu îmi place de nicio culoare, descrierea nu m-a atras deloc și nici nu m-a prea făcut să îmi dau seama despre ce e vorba de fapt, nu o aveam deci deloc în vizor. Bătaia de cap și stresul moldovenesc au efect, pare-se, so here I am, vreo 2 săptămâni mai târziu.

La bază îl avem pe Vlad Tepeș, numai că în viziunea lui Kiersten e de fapt o fată pe numa Lada. Foarte interesantă ideea, dar și foarte periculoasă. White putea da greș grav de tot aici și sunt ferm convinsă că dacă oricine altcineva s-ar fi pus să scrie un roman sau o serie pornind de la ideea asta, ar fi ieșit o telenovelă. Aici însă s-au reușit minuni. Nu am reușit să depistez niciun clișeu sau stereotip, iar eu una le caut mereu în cărțile de genul (așa-s eu, om rău și câinos). Lada e rea și afurisită, dură și violentă, dar am crezut-o. Nu mi s-a părut cine știe ce exagerat sau făcut doar de dragul de a da bine și de a avea un personaj feminin așa-zis badass în carte. E construită bine, e interesantă, are sens în centrul cărții. Radu e și el o surpriză plăcută, deși nu pot să zic că îmi place prea mult de el ca personaj.

Cel mai tare la ei doi însă îmi place modul în care Kiersten s-a jucat cu ei. Radu e cel sensibil, plângăcios, slab și bullied, pe când Lada are cam toate atributele pe care le găsim în mod normal la personajele masculine. Știe să se lupte, e rea și dură și își protejează fratele cam în toate modurile posibile. Lada vrea putere și e dispusa la orice pentru ea, Radu vrea iubire doar. Lada omoară, luptă și abandonează de câte ori e necesar dacă ala consideră ea de cuviință, Radu e sacrificiu pe picioare. Mi-a plăcut tare mult cum s-a jucat autoarea cu ei și maaaai ales cât de bine i-a ieșit.

Mult mi-a plăcut și triunghiul amoros. Da, veți zice, cum naiba de zic eu asta, când în general le detest cu pasiune și nu ați zice rău. White însă și-a băgat codița și aici și a făcut puțină magie. Vă las pe voi să citiți și să vă dați seama, dar pot spune totuși că nu urmează deloc, dar deloc tiparul clasic și e chiar, pentru mine, unul din punctele forte ale romanului. Nu e doar un artificiu care să facă lectura mai interesantă, are de fapt sens în context și e catalizatorul multor evenimente.

Am dat totuși romanului doar 3 steluțe pe Goodreads. I-aș și dat 3.5 dacă sistemul mi-ar fi permis (apropo, mă frustrează rău chestia asta, ar trebui să putem să o facem), dar nici chiar de 4 nu aș zice că mi s-a părut, așa că am rotunjit în jos. Motivul pentru care am făcut asta, deși am avut numai cuvinte de laudă până acum, e următorul: nu m-a prins pe cât de tare mă așteptam și ar fi trebuit. Nu am așteptat să se facă seara ca să mă pun în pat și să citesc, nu m-a ros curiozitatea cine știe ce, nu îmi venea să nu o mai las din mână. Probabil și pentru că e cam slow-paced pe alocuri și cine știe ce evenimente nu prea sunt, dar cert e că ceva a lipsit acolo. Sunt curioasă dacă a mai citit cineva cartea și dacă a pățit același lucru.

Mulțumesc mult editurii Corint pentru că mi-a oferit-o.

The View from the Cheap Seats: Selected Nonfiction – Neil Gaiman

Posted on

51rpcotxdel-_sx329_bo1204203200_Neil Gaiman e un autor ciudat cam din orice punct de vedere ai privi lucrurile. Stilul lui e foarte, foarte aparte, atât de aparte că ori îți place de mori, ori îl detești. Eu sunt pe undeva la mijloc. Am citit vreo patru cărți de-ale lui până acum. Două nu mi-au plăcut deloc ca scriitură, deși mi-au plăcut ideile din spatele lor și pot aprecia mintea și talentul din spatele lor (American Gods și Good Omens). Două chiar mi-au plăcut mult: Coraline și Anansi Boys. Omul și autorul mă intrigă mult de tot însă, deși relația mea cu opera lui e mai complicată puțin, așa că de-a lungul timpului am citit mai multe articole și eseuri de-ale lui de cum mi-au apărut sub nas pe meleagurile netului. Mi-au plăcut mult toate, așa că atunci când am dat întâmplător peste volumul de față într-o librărie din Berlin, am și pus mâna pe el.

The View from the Cheap Seats e, practic, o culegere de nonfiction ce adună articole, eseuri, discursuri și introduceri de-ale lui Gaiman pe o mulțime de subiecte. Avem așa: ‘Some things I believe’, ‘Some people I have known’, ‘Introductions and musings: Science Fiction’, ‘Films and movies and me’, ‘On comics and some of the people who make them’,’Introductions and contradictions’, ‘Music and the people who make it’, ‘On Stardust and fairy tales’, ‘Make good art’ and ‘The view from the cheap seats: real things’. Din fiecare capitol am citit câte ceva, pe altele le-am citit cap-coadă, în general am sărit peste puține articole, iar asta doar pentru că nu știam autorul/trupa/filmul respective. În rest, am devorat tot cu o plăcere teribilă.

Când scrie non ficțiune, Gaiman e altul. Nimic din ce am citit până acum de el nu m-a făcut să mă simt cum m-a făcut să mă simt volumul ăsta. Mă emoționa scriind despre cărți și băiețelul obsedat de cărți și biblioteci care a fost, despre cărțile pe care le-a citit și autorii pe care îi cunoaște, despre modul în care vede el literatura și cât de importante sunt basmele. Nu m-am plictisit nici măcar o secundă, am citit și ziua oricând și oriunde am apucat, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Cred, sincer, că e ceva pentru oricine aici. Prima parte a volumului, ‘Some things I believe’, merită citită cap-coadă de oricine. Îl cunoști pe Gaiman așa, ți se face o poftă teribilă de citit și te simți și warm and fuzzy. În rest, cred ca you can pick and choose. Mi-a făcut o plăcere deseosebită, de exemplu, să citesc ce a scris despre Stephen King sau Terry Pratchett, dar și ce crede el despre comics sau Batman.

Cred însă și sper că absolut toată lumea care trece pe aici și citește ce delirez eu acum să citească „Make good art”. Aveți aici link, dați click doar și citiți. E celebru, e bun, e emoționant, e citabil, unge rău de tot la corazon, e tot ce vreți și are secțiunea lui separată în volum, as it should. Dacă rămâneți doar cu o chestie din tot articolul ăsta, să rămâneți cu discursul ăsta.

Recomand din tot sufletul meu mic și negru volumul absolut oricui a auzit vreodată de Neil Gaiman și mai ales, dar mai ales, celor cărora nu le-a plăcut ficțiunea lui. Am eu câteva nume în minte, se simt ei când o să citească asta 😀 Le zic de acum ‘cu plăcere’.

Partea întunecată a magiei – V. E. Schwab

Posted on

ve-schwab-partea-intunecata-a-magiei_c1Dacă există o serie pe care am vânat-o și mi-am dorit-o enorm, apoi asta e. Nici eu nu mai țin minte când am auzit prima oară de ea, dar coperta mi-a rămas fixată în minte imediat, iar ideea unor Londre paralele mi-a gâdilat rău sensibilitățile literare. Am stat, m-am învârtit, nu le-am comandat nici eu nu știu de ce (e genul de serie pe care aș prefera oricând să o citesc în engleză), iar apoi am aflat că va apărea la editura Nemira, așa că am luat-o ca pe un semn și am stat pe fundul meu până am putut să o cer. Here it is then.

Cred că s-a întâmplat cum se întâmpla mai mereu cu o carte pe care îți dorești enorm să o citești: ai așteptări prea mari și până la urmă nu se ridică la înălțimea lor. Exact așa a fost și aici. Dacă ar fi să rezum cum mi s-a părut per total romanul, aș spune că în linii mari totul a fost ok, dar nu suficient. Să începem cu ideea de la care pornește totul. Avem patru lumi paralele cu patru Londre: una Roșie, una Albă, una Cenușie și una Neagră. Toate au același sistem de magie, dar în fiecare dintre ele a ajuns ceva diferit. Foarte interesantă ideea, inedită și care e greu să nu te atragă dacă iubești fantasy. În fond și la urma urmei, fix din cauza asta mi-am și dorit atât de mult să citesc seria. Problema e că nu a fost enough. Nu am suficiente detalii despre ele, nu simt că am ajuns să cunosc vreuna, totul e grăbit și superficial tratat.

Exact același lucru pot să îl spun și despre personaje. Îmi pot da oarecum seama ce a vrut Schwab Schwab să facă cu ele, dar nu și-a dat prea mult silința. Nu au o personalitate bine conturată, nu știu nimic foarte important sau ascuns despre ele, nu mi se par absolut deloc complexe sau bine construite, sunt de fapt de un banal destul de mare. Kell nu mi se pare că are cine știe ce potențial, dar cu Lila s-ar putea face niște lucruri tare interesante și tare sper că Schwab se va ocupa de asta în următoarele volume. Prințul e și el foarte meh (ceea ce e impresionant, really, de obicei prinții de genul sunt mai interesanți), de rege si regină nu mai zic. Relațiile dintre cei 4 insă ar fi putut fi și ele mult mai bine exploatate în carte, mi-ar fi plăcut să intre în detalii, dar desigur că nu s-a întâmplat asta.

Parcă am citit o schiță a unui roman, nu un roman propriu-zis și zău că nu înțeleg de ce. S-a grăbit, a tratat totul superficial, așa că și interesul meu a fost pe măsură. Nu pot zice că au fost elemente care să nu îmi placă, că nu e cazul, dar nici nu m-a prins sau atras ceva. Așteptam chiar să termin odată cartea ca să pot să citesc ceva care să îmi capteze mai tare atenția. O să citesc și următoarele volume, desigur, seria mi se pare în continuare interesantă. În plus, speranța moare ultima.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a dat posibilitatea de a începe în sfârșit seria.

 

Belgravia – Julian Fellowes

Posted on

julian-fellowes-belgraviaBelgravia e o carte care a ajuns prin metode necunoscute pe radarul meu și a fost o lectură tare dubioasă. Deși probabil nu se vede prea bine pe blogul meu, îmi plac mult romanele istorice. Nu le citesc însă prea des și îmi e și puțin frică cu ele și tocmai de-aia nici nu abunda recenziile lor pe aici.

Nu am avut cine știe ce așteptări când m-am pus să citesc Belgravia. Știam de legătura cu Downtown Abbey (serial pe care nu l-am văzut oricum), așa că mă așteptam să fie doar pe măsura faimei aceluia. Nu a fost. Dacă ar fi să caracterizez lectura printr-un singur cuvânt, acel cuvânt ar fi ‘naivă’. Din toate punctele de vedere posibile. Să detaliez puțin, zic.

Aș începe cu scriitura. Simplă, banală, nimic frumos sau deosebit, ba din contră. Ni se explică nu o dată ca la proști tot felul de detalii despre personaje (că de ce să mă îndrumi să mă prind singură de ele când ai putea mai bine să mi le scrii negru pe alb), foarte amatoricesc. Se vede că e o carte scrisă din pură plăcere, nu dintr-un talent deosebit, ceea ce nu e neapărat rău dacă știi la ce să te aștepți.

Personajele sunt de un banal rar. Cam clișeice, nimic deosebit, nicio evoluție, nicio complexitate pe niciunde. Sunt plate, banale, nu impresionează cu nimic. Nici măcar nu enervează sau provoacă antipatie, ceea ce e mare chestie. Sunt pur și simplu acolo ca să aibă cine să facă acțiunea. Unele dintre ele ar fi putut să îmi placă dacă ar fi fost în alt roman și create de alt autor (culmea, alea negative), dar așa m-au lăsat foarte rece și nu m-am atașat de absolut niciunul. E una din marile mele dezamăgiri, știți deja probabil că eu mă omor după personaje și că dacă ele sunt ok, restul pot să ignor. Nu a fost cazul. Protagoniștii sunt perfecți, pâinea lui Dumnezeu și persecutați, desigur, de the bad guys. Personajele secundare au defecte scuzabile dacă sunt totuși pozitive, cele negative și secundare au defecte mai mari și mai nescuzabile. Ce mi-a plăcut de fapt a fost modul în care sunt interconectate, cum li se întrepătrund căile și interacționează. A făcut bine treaba asta și chiar m-a interesat la început, când nu îmi dădeam deloc seama care e treaba de fapt și ce legătură au unii cu alții.

Plotul e de telenovelă, dacă mă întrebați pe mine. Avem un secret care ni se relevă foarte repede oricum, avem the good guys persecutați de the bad guys, avem intrigi trase de păr și mai presus de orice avem magical fixes. Absolut tot ce pune o problemă în calea protagoniștilor se rezolvă. Băi, dar tot. Nu rămâne nimic care să pună vreun fel de problemă de viitor, toată lumea e fericită, the bad guys sunt pedepsiți, totul e bine în univers. E cel mai mare punct slab al romanului, dacă mă întrebați pe mine, îl depășește chiar și pe cel cu personajele.

V-ați aștepta probabil, după toate cele de mai sus, să zic că nu mi-a plăcut deloc cartea și că nu o recomand. Măi, nu chiar. A fost o lectură foarte ușoară și superficială, dar a fost fix ce aveam eu nevoie să citesc la începutul acestui an și m-a relaxat în multe seri. Considerați că e un chick lit și citiți de relaxare, de plăcere, conștienți că nu e o operă de artă și cu așteptări puține și o să fie ok. E foarte bună pentru când vrei sa te retragi in ceva ușor, la care să nu trebuiască să te gândești și care să nu îți trezească emoții puternice, iar eu nu cred deloc dacă îmi ziceți că voi nu simțiți uneori nevoia de așa ceva. Belgravia a fost, deci, pentru mine lectura de care nu știam că am nevoie. Eu una sigur mulțumesc editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o, a prins bine.