RSS Feed

Category Archives: Cărți din bilete

Ines a sufletului meu – Isabel Allende

Posted on

Recunosc că am trișat puțin cu această carte. Isabel Allende se afla pe un bilețel din paharul meu, dar nu am ajuns să o încerc pentru că am extras biletul, ci doar 978-973-689-291-2pentru că eram la bibliotecă cu un chef fantastic de a lua ceva, iar cărțile ei se aflau pe unul din rafturi. Cu toate astea, tot la categoria cărților din bitele o să pun recenzia. My blog, my rules.

Nu am pornit cu nicio prejudecată atunci când am luat cartea, deși recunosc că apoi, când am citit pe undeva că Isabel Allende are elemente de realism magic în cărțile ei am simțit o ușoară îngrijorare. Asta până când am citit prima pagină. Și m-am îndrăgostit. Mi se întâmplă atât de rar ca o carte să îmi placă enorm încă de la oprima pagină că nici nu mai țin minte când s-a întâmplat ultima oară. Felicitări, Allende!

Încă nu îmi dau seama ce naiba mi-a plăcut atât de mult. Descrierea de pe ultima copertă spune că este vorba despre o femeie din secolul XVI care pleacă din Spania în Lumea Nouă și pune bazele statului Chile. Nu sună prea tentant, nu? Pentru mine în mod sigur nu sună și bine am făcut că nu am citit asta la bibliotecă, că sigur nu o mai luam. Totuși, e foarte frumoasă. Foarte.

Să fie oare amestecul superb de istorie, ficțiune, dragoste, război și violeță? Posibil. Faptul că e scrisă la persoana I, din punctul de vedere al lui Ines Suarez, și că e scrisă foarte bine? Posibil și asta. Faptul că te îngrozește, uimește, emoționează, uneori toate în aceeași pagină? Da, e posibil și asta? Să fie oare naturalețea cu care Ines prezintă tot ceea ce s-a întâmplat? Din nou, tot ce-o posibil.

Orice ar fi, Isabel Allende, you lucky woman, mi-ai atras atenția într-un mare fel. Vineri o să trec pe la bibliotecă și, cumva, am presentimentul că măcar încă o carte de-a ta.

(Uitați-vă, vă rog, ce bine arată cartea. Apoi uitați-vă cum arată și celelalte cărți ale ei.)

P.S. Ines Suarez chiar a existat. Și chiar a fost badass.

Anunțuri

Ce-aș fi eu fără tine? – Guillaume Musso

Posted on

Uite că am extras primul bilețel din pahar și întâmplarea a făcut să dau peste Musso, în legătură cu care se orgasma toată lumea. Am fost deci la imagesbibliotecă și i-am cerut bibliotecarei să îmi dea orice carte de el. Mi-a dat-o pe asta, din simplul motiv că era singura disponibilă. Și uite așa a trecut Musso prin proba de foc, pe care nu reușesc să îmi dau seama dacă a trecut-o sau nu.

Ca să încerc cumva să îmi organizez ideile și poate, dacă am noroc, să mă dumiresc, o să enumăr și o să explic mai întâi ce nu mi-a plăcut, apoi ce mi-a plăcut.

Primele aproximativ 30 de pagini au fost atât de nasoale că îmi venea să plâng. Oribile, de toată jena, scrise parcă de un adolescent virgin de 14 ani cu pretenții de scriitor. Un anumit fragment mi-a atras în mod special atenția și m-a făcut, pe de-o parte, să mă gândesc: „Doamne, maică sfântă, ce naiba e asta???”, iar pe de alta, să îmi dau încă o dată seama cam cum nu trebuie scrisă o carte. O să vă dau aici fragmentul: „Toată lumea o credea puternică, sociabilă, în timp ce ea era fragilă și puțin dezorientată de contradicțiile ei de femeie tânără. Oamenii care o cunosc de ani buni habar nu au de toate aceste furtuni din sufletul ei, în timp ce el a știut să o citească și să-nțeleagă totul în doar câteva săptămâni.” Am dat peste minunăția asta la pagina 16. Am crezut că îmi explodează capul, nu alta. Nu o să spun ce m-a deranjat, aștept să văd dacă voi vă prindeți.

Povestea în ansamblu este plină de clișee și banală. Doi tineri de 20 de ani se întâlnesc, se îndrăgostesc, fac sex, etc, etc, apoi el se întoarce în Franța, îi dă ei întâlnire, ea nu vine, el decide brusc și dintr-o dată că nu mai vrea să fie scriitor, ci polițist (încă încerc să îmi dau seama de ce, care naiba e logica și de ce anume fix polițist vrea să se facă și nu altceva), are o carieră promițătoare, dar e marcat de tută și devine însingurat și ciudat, iar ea cam la fel. Clișee, clișee peste clișee. Ca să fie lucrurile și mai frumoase, face o obsesie din a-l prinde pe cel mai faimos hoț de tablouri, care, ghiciți ce, se dovedește a fi tatăl ei. Alte clișee. Altă vomitătură. V-aș spune și în continuare, dar ar fi cam multe spoilere, deci nu o fac. Dau doar indicii. Vomitătură.

M-au mai deranjat două lucruri. Unul ar fi modul în care încearcă tuta să îl recâștige pe tip. Practic îl hărțuiește. Apare peste tot pe unde e și el și îi pune încontinuu întrebări dilii de genul: „Îți amintești cum era când făceam dragoste?”, „Pentru mine, niciodată nu a fost atât de bine, de puternic, de senzual.”, „Îți amintești de mâinile tale pe sânii mei?” și așa mai departe. Am luat astea direct din text. Îi trimitea întrebările astea prin mesaje separate trimise la fiecare două minute. Apoi, când se întâlnea cu el, îi zicea cam aceleași lucruri. Cum naiba e asta o modalitate de a aduce înapoi un bărbat? Cum? Dacă aș fi fost în locul lui aș fi fugit unde aș fi văzut cu ochii. Numai o femeie nebună ar proceda așa. Nebună rău de tot.

M-a mai deranjat abundența de melodramaticului. Îl întâlnești peste tot, la fiecare pagină. Scrisorile de dragoste trimise de personaje sunt atât de penibile că îmi era și jenă să le citesc. Mai mult decât atât, Musso simte permanent nevoia de a emite banalități și de filozofa. Cum ar zice Crista, faci carii.

Lucrurile astea nu mi-au plăcut absolut deloc. Am zis că o să enumăr și lucrurile care mi-au plăcut. Nu sunt. Cu toate astea, la un moment dat, după ce îți mai revii puțin din șoc și începi să te aștepți la ce e mai rău, te prinde puțin. Nu mult, dar o face. Atât cât să mă facă să o citesc totuși pe toată, deși atunci când am început-o mă rugam să rezist până la pagina 50.

Închei cu o întrebare pentru cei care au citit mai multe cărți de el: toate sunt așa sau am nimerit eu prost?

Noutate și pană de idei

Posted on

Vedeți imaginea fabulos de proastă din dreapta? În caz că nu vă dați seama cam ce mama naibii e, vă spun eu: un pahar cu bilețele. Am văzut acum ceva 100_1179timp pe undeva, nu mai știu unde, o idee drăguță și foarte de folos pentru cei ca mine: bilețele cu titlul cărților pe care vrei de mult timp să le citești, dar cumva nu o faci.

Întotdeauna fac asta. Cred că am și scris cândva un articol despre ce autori zic mereu că o să încerc sau cărți pe care toată lumea le-a citit, dar de care eu nu m-am atins. M-am decis deci și eu să fac o chestioară din asta și în fiecare lună o să scot un bilețel de acolo.

Problema e că vreau să evidențiez cumva în recenzii faptul că acele cărți sunt de pe bilete, dar nu scriind asta la fiecare articol. Nu am deloc idei, așa că le aștept pe ale voastre.