RSS Feed

Category Archives: Biografii

Sissi. Biografia împărătesei Elisabeta de Austro-Ungaria – Ángeles Caso

Posted on

sissi-biografia-imparatesei-elisabeta-de-austro-ungaria_1_fullsizeAsta e a doua biografie a lui Sissi pe care o citesc. Pe prima o găsiți aici. Sissi nu se află printre personalitățile mele istorice preferate, dar exercită totuși o fascinație aparte asupra mea. Nu o înțeleg. Cred că nici dacă o cunoșteam personal nu reușeam să o înțeleg pe deplin, atât de ciudată era. Nu o zic deloc în sensul negativ, pentru mine ciudățenia e bună aproape întotdeauna, dar nu e ceva cu care să mă fi întâlnit până acum, fie în viața reală, fie în cărți.

Îmi doresc fix biografia asta încă de când a apărut la noi din motive pur superficiale: arată foarte bine. E cartonată, are un format mare și o poză tare interesantă cu Sissi pe copertă, pare mai mult un volum de colecție. Citind cartea, pot să confirm că așa și este.

Dacă vă așteptați la o biografie complexă și exhaustivă a împărătesei, atunci volumul ăsta nu e pentru voi. Dacă nu știți nimic despre Sissi, nici atât. Biografia propriu-zisă ține fix până la pagina 80 și nu e cronologică sau detaliată, fiind în schimb împărțită pe capitole precum „Politica”, „Copiii”, „Iubiri îndoielnice”, „Nebunia sublimă” sau  „Criza”. Practic, cele mai relevante aspecte ale vieții ei sunt luate în parte și analizate puțin. Le știam mai pe toate, dar tot mi-a făcut o plăcere deosebită să le citesc. Caso folosește însă o mulțime de citate directe din persoanele apropiate împărătesei (precum jurnalul fiicei sale – partea asta mi-a plăcut cel mai mult), ceea ce contribuie la părerea mea finală despre carte: pare cumva mai personală. Pare o carte scrisă despre o prietenă neînțeleasă.

După partea asta, avem parte de foarte multe poze, categorisite și ele. Mi-a plăcut partea asta mult pentru că are o mulțime de poze pe care nu le-am văzut niciunde, inclusiv din colecțiile personale ale împărătesei. La final de tot, sunt poeziile lui Sissi atât traduse cât și în original. E singura parte a cărții care nu m-a interesat. Fiecare capitol are oricum câte o strofă din poeziile ei și nu pot să spun că mi-a plăcut vreuna, așa că am stat departe de asta.

Ce mă face însă pe mine să spun că într-adevăr mi-a plăcut mult volumul este stilul lui Caso. Nu are pic de obiectivitate, ba din contră. Se vede din fiecare rând că o admiră teribil de tare pe Sissi și, cumva, deși nu pot să explic exact, scrie într-un mod care parcă să i se potrivească împărătesei. Nu are niciun sens, știu, dar cumva tot are.

Mă bucur enorm de mult să am cartea pe raftul meu de non ficțiune. Ador istoria, ador biografiile, am citit deja despre Sissi, deci informația puțină din volumul ăsta nu mă deranjează, iar adunătura asta de informație fragmentată, poze și poezii fac din el (din volum adică) ceva aparte ce merită avut de orice iubitor de istorie.

Mulțumesc mult de tot editurii Corint!

 

Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă – Barbara Leaming

Posted on

onassisDe ceva timp am o fixație aparte pentru femeile cu o viață nasoală spre oribilă, dar care, cumva, și-au luat soarta-n mâini și și-au dus viața la capăt în ciuda tragediilor. E unul din motivele pentru care îmi place Regina Maria, de exemplu. Despre Jackie O. știam cam ce știe toată lumea (cred) și m-am întrebat mereu cum face cineva să supraviețuiască unei asemenea traume, cum face să mai fie vreodată funcțional sau cât de cât în toate mințile. Am privit deci apariția unei biografii a ei și la noi în țară ca pe mană cerească și am cumpărat-o cât de repede am putut.

Mă așteptam să înceapă cu nașterea și copilăria ei, cum a început cam orice biografie pe care am citit-o până acum, dar nu a fost așa. Am cunoscut-o pe Jackie direct din adolescență, dar, având în vedere pe ce s-a axat mare parte a cărții, nu pot spune că n-are sens. Am văzut-o pe Jackie studiind, logodindu-se, întâlnindu-l pe JFK si măritându-se cu el. Pe la jumătatea cărții am citit încă o dată despre asasinat și m-am îngrozit mai mult decât oricând. Ceea ce a făcut lucrurile deosebit de rele, pe lângă modul oribil în care a murit președintele, a fost Jackie, reacția ei în fața tragediei și efectele pe care le-a avut asupra ei. Barbara Leaming a adunat mărturii și a citat jurnale și interviuri luate fostei prime doamne în zilele și lunile de după asasinat. Nu am citit despre mai nimic din ce nu mă așteptam să citesc, dar nivelul disperării, șocului și durerii peste care am dat m-au dat destul de tare peste cap. Mai mult, Barbara a susținut și demonstrat că ceea ce a pățit Jackie a fost de fapt PTSD (Posttraumatic Stress Disorder), o boală care pe vremea aceea nu era încă recunoscută oficial.

Ultima jumătate a cărții s-a axat pe ce mă interesa pe mine cel mai mult, și anume viața ei de după 22 noiembrie 1963. A fost o luptă teribilă și continuă între traumă, încercări de a-și duce viața mai departe și și mai multă traumă. Cum le-o fi dus pe toate în cârcă, nu știu, dar mă uimește într-un mare fel. Îmi dau acum seama că ce am scris eu aici nu e o recenzie, ci un mic delir al meu legat de o femeie care mă nedumerește și despre care mai am de gând să citesc. Cum am zis mai demult, probabil nu citește nici naiba recenziile biografiilor, deci e ok. Cori out.

Saga Reginelor – Jean des Cars

Posted on

saga-reginelor_1_fullsizeÎncă o carte de Jean des Cars. Absolut șocant. Nu am putut însă să mă abțin nici de data asta. Primul lucru care m-a atras la Saga Reginelor este coperta. Spre deosebire de celelalte cărți ale autorului, aceasta are o coperta curată, cu o imagine simplă care nu ocupa prea mult spațiu. Arată mult mai bine, dacă mă întrebați pe mine. Mai mult decât atât, are și un format deosebit, pe care eu îl văd ca pe aproape pătrățos. Paginile care anunță începutul unui nou capitol sunt și ele diferite de cele întâlnite până acum într-o carte de Jean des Cars, având doar numele reginei, doua vorbe descriptive și o coroana. Am apreciat mult toate aspectele astea.

Cât despre conținutul în sine, aproape totul e așa cum m-am obișnuit deja. Des Cars ne prezintă 13 regine diferite, fiecare marcantă pentru epoca și țara ei și absolut toate fascinante. În „Prefața” Georgetei Filitti  aflăm chiar că „pentru ediția în limba română a volumului Saga Reginelor, autorul, cu o politeță ce amintește de secolul dantelelor, a cuprins-o și pe regina Maria a României.” Un gest foarte drăguț, mai ales că, dacă mă întrebați pe mine, regina Maria merita din start să fie inclusă în carte.

Informațiile despre regine sunt clare și succinte, ceea ce în cazul de față nu mi-a plăcut foarte mult. Mă refer aici la faptul că parcă aș fi avut nevoie de mai multe detalii și s-a trecut uneori prea repede peste unele aspecte, pentru ca altele să fie omise de tot. Merita aici să fie pe cât de meticulos mi-a demonstrat deja că poate fi. O fi bine și asta, nu zic, având în vedere că nu potolește prea tare apetitul și face să vrei să citești mai mult pe subiect.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc cartea și, așa cum știti deja, plănuiesc să fac rost de tot ce o să se traducă la noi din cărțile lui des Cars. Mulțumesc, deci, Libris pentru că m-ați ajutat să îmi continui obsesia. Țin să vă amintesc, pe această cale, de puzderia de cărți online și cărți beletristică pe care le puteți achiziționa pe această librărie online.

Saga dinastiei de Habsburg – Jean des Cars

Posted on

saga-dinastiei-de-habsburg-de-la-sfantul-imperiu-la-uniuniea-europeana_1_fullsizeCred că pot deja să spun că am format o mare pasiune pentru cărțile lui Jean des Cars, având în vedere că am observat de ceva timp că trebuie doar să văd că a mai fost tradusă o carte de-a lui ca să o vreau imediat și să și fac rost de ea. Am 5 până acum și deja îmi mai doresc câteva.

Am citit destul de lent Saga dinastiei de Habsburg, deși mi-a plăcut mult. E o carte destul de groasă și nu extraordinar de ușoară. Parcurge istoria dinastiei de Habsburg și, implicit, a Austriei și Europei, de care sunt în mod inevitabil și pentru totdeauna legați. Am avut, deci parte, de o mulțime de informații despre politica externă a Imperiului Habsburgic în toate fazele lui și la fel de multe despre relațiile internaționale din Europa timp de aproximativ șapte secole. Nu mă pricep la ele, nu am răbdare să stau să le înțeleg, noroc că îmi mai amintesc câte ceva de la orele de istorie din liceu. Mi-a făcut, din acest motiv, o plăcere deosebită să citesc despre Metternich, Tratatul de Pace de la Viena și Tripla Aliență. Bismark a făcut și el să sune câțiva clopoței.

Despre Franz Joseph și Sissi știam deja destul de multe din lecturi anterioare, așa că personajele care m-au fascinat cel mai tare au fost Maria Tereza și Otto von Habsburg. Dacă despre Maria Tereza sigur ați auzit și poate și citit câte ceva, Otto cred totuși că vă e mai puțin necunoscut. Numai pentru asta și tot ar merita să citiți cartea. Otto a fost un personaj fascinant. A fost fiul cel mare al ultimului împărat al Habsburgilor, a murit acum 5 ani și a fost omul care l-a refuzat de 3 ori pe Hitler. Sună superb, dacă mă întrebați pe mine. Cartea mi-a trezit interesul și pentru împărăteasa Zita, care pare și ea să fi fost o minunăție de femeie, dar sunt destul de sigură că Jean des Cars a scris deja o carte despre ea pe care până la urmă tot ajung să o citesc.

Stilul lui Jean este totuși cel care ajută cel mai mult. Nu nu folosește un limbaj foarte complicat, nu încearcă să facă pe inteligentul cu cititorul și nu face presupuneri legat de ce ar putea să știe deja. Este perfect pentru biografii sau cărți precum aceasta, gen saga. Love it.

Mulțumesc mult editurii Trei pentru că mi-a dat ocazia de a citi încă o carte de des Cars.

 

Philip și Elisabeta. Portretul unei căsătorii – Gyles Brandreth

Posted on

Iatăphilip-si-elisabeta-portretul-unei-casatorii_1_fullsize și prima carte pe care o termin în 2016, una de istorie chiar. Mă rog, nu sunt foarte sigură dacă se încadrează în categoria asta, având în vedere că ‘personajele principale’ sunt în viață, dar să zicem. Aveam cartea lui Gyles in bibliotecă probabil de vreo doi ani, când am prins-o la ceva ofertă pe net și am cumpărat-o alături de alte câteva cărți de genul. Nu am apucat deloc să o citesc până acum, deși eram mereu conștientă de prezența ei. Am reușit abia acum să pun mâna pe ea, după ce mi se făcuse un dor nebun să citesc ceva non-ficțiune.

Nu pot să spun că m-a impresionat prea tare. Motivul pentru care am cumpărat cartea, țin bine minte, a fost că am citit la un moment dat, împrumutată de la biblioteca universității, o biografie a reginei Elisabeta în care majoritatea informațiilor erau de fapt despre Philip și cât de depravat e el. M-a uimit teribil și am zis că o să mai citesc măcar o carte pe subiect, numai ca să văd și o altă perspectivă, că prea de tot era ce citeam. Am reușit, într-un fel, cu acest volum. Problema mare este că, dacă în acel volum (nu mai știu cum se cheamă sau cine l-a scris) Philip era varianta înrăutățită a lui Carol al II-lea și nu i se ierta nimic, Gyles îi găsește aici o explicație și o scuză pentru aproape orice. Este un capitol întreg dedicat tuturor zvonurilor de infidelitate care circulă pe seama ducelui de zeci de ani, dar le dezminte pe toate și spune din start ca e absolut convins că i-a fost mereu fidel reginei. Pe de altă parte, vorbind despre altcineva, spune că nu are cum ca toate zvonurile ce circulă pe seama acelei persoane să nu aibă ceva adevăr în ele, altfel nu ar fi fost atât de multe și nici nu ar fi rezistat atâta timp. Double standards, I suppose.

Informațiile despre regină sunt puține în comparație cu cele despre duce și cam la fel de iritante pentru mine. Nu umblă atat de multe zvonuri despre Elisabeta și nici nu e văzut de presă în lumina în care e văzut el, dar tot am observat în mod constant că și ei i se găsește scuză pentru orice. E o constantă în carte. Indiferent ce s-a întâmplat, există o scuză, există o nedreptate făcută familiei regale, ei fiind de fapt niște părinți extraordinari cu o căsnicie foarte fericită. Philip îl mai pocnea pe Charles în public? O mai înjură pe regină din când in când? E impulsiv și a dus o viață de marinar, e normal să facă asta. Da, chiar am citit așa ceva în volum. Da, m-a făcut să vreau să îmi scot ochii cu o linguriță.

Nu mă potolesc însă. Am văzut pe Goodreads că Gyles a scris o carte și despre Charles și Camilla și, dacă am ocazia, pun mâna și pe ea.

 

Rudolf de Habsburg. Mayerling sau sfârșitul unui imperiu – Christine Mondon

Posted on

rudolfNu reușesc să îmi aduc aminte unde am auzit pentru prima oară despre tragedia de la Mayerling, dar cert e că nu îmi erau necunoscute nici personajele, nici întâmplările. Nu am mai citit de destul de mult timp o carte de istorie, așa că nu am putut să mă abțin atunci când am văzut că cei de la Corint au scos ceva nou, am și făcut rost de ea.

Cartea e mică, nu are nici 200 de pagini, așa că poate fi citită lejer într-o zi. Pentru cei care nu știu, Rudolf de Habsburg a fost moștenitorul tronului Austro-Ungariei, fiul lui Franz Joseph si al lui Sissi. În 1889, a fost găsit mort, alături de amanta sa, în foișorul de la Mayerling, în circumstanțe care nu au fost elucidate nici până acum. Nimeni nu știe dacă s-au sinucis sau au fost asasinați. Christine Mondon prezintă pe scurt viața arhiducelui, precum și diferite motive care ar putea justifica teoriile legate de moartea lui. Nu sunt foarte multe detalii, se dă în general doar imaginea de ansamblu în ceea ce privește viața personală, dar se pune foarte mult accent pe politică și mai ales pe politica internațională. M-a cam pierdut la părțile astea, recunosc, nu mă pricep deloc și nici nu am răbdare să încerc să le înțeleg, așa că am încercat să prind ideea de bază.

Așa cum mă așteptam, ultimele două capitole mi-au plăcut cel mai mult. Nu mi-am format nicio părere personală pentru că nu am încă suficiente informații, dar mi-a plăcut mult să văd cum sunt citate alte cărți, dedicate în special câte unei teorii despre tragedie, așa că o să fac eu cumva să pun mâna pe câte una despre fiecare.

Dacă vă interesează istoria și/sau dacă vreți să citiți despre niște oameni care au avut niște vieți care par a fi inventate la cât de ciudate și incredibile sunt, puteți încerca și Christine Mondon. Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Grace de Monaco. Povestea unei prinţese – Jean des Cars

Posted on

grace-de-monaco_1_fullsizeAm mai citit câteva cărţi de Jean des Cars (asta şi asta) şi, cum mi-au plăcut mult ambele şi nici nu ştiam mare lucru despre Grace Kelly, am văyut necesară cumpărarea şi acestui volum. Era şi la o reducere foarte bună, dacă memoria nu mă înşală.

Am început-o acum aproximativ 24 de ore, deci vă daţi seama că nu a fost o corvoadă să o citesc. Este o lucrare puţin aparte, din punctul meu de vedere, începând cu moartea prinţesei şi terminându-se tot cu ea, în intervalul acesta povestindu-se de fapt viaţa ei, deşi nici aceea în ordine cronologică. Nu am mai întâlnit abordarea aceasta până acum şi, deşi nu m-am dat în vânt după ea, nici nu m-a deranjat.

Biografia lui Jean des Cars se concentrează pe viaţa de actriţă şi prinţesă a lui Grace Kelly, pe cariera şi funcţia ei, pe care le descrie minuţios şi cu claritate. Viaţa ei personală nu e prezentă decât în mod superficial în carte, din motive pe care nu le înţeleg. În umila mea opinie, o mare personalitate e suma vieţii sale private şi a carierei şi/sau funcţiei pe care o ocupă, ambele contribuind în mod decisiv în formarea persoanei respective. Nici una, nici cealaltă nu pot fi trecute cu vedere, iar Jean des Cars asta a făcut. Ce fel de căsnicie a avut? S-a înţeles cu soţul şi familia lui? De ce? Sunt multe întrebări ale căror răspunsuri mă aşteptam să le găsesc în carte, dar asta nu s-a întâmplat.

M-a uimit încă de la început să descopăr că autorul a cunoscut-o personal pe prinţesă, acesta folosindu-se de dialogurile şi interviurile avute în biografia sa. Impresiile lui personale adaugă, desigur, o anumită savoare poveştii, dar şi distruge o parte din ea. De ce? Pentru că din fiecare rând răzbate admiraţia profundă a acestuia, admiraţie ce pare dusă până la idolatrie (îmi aminteşte puţin de biografia lui Sissi). Refuză orice critică la adresa ei, o pune mereu într-o lumină pozitivă şi îmi dă senzaţia că, dacă exista ceva mai puţin plăcut la Grace, a ignorat acel lucru cu desăvârşire. Altfel spus, nu mi se pare că e de încredere.

Cu toate astea, a fost o lectură plăcută şi scurtă (am terminat-o într-o zi, la naiba!), pe care aţi putea să o aveţi în vedere.