RSS Feed

Category Archives: Horror

Chemarea monstrului – Patrick Ness

Posted on

Chechemarea-monstrului-263631marea monstrului de Patrick Ness a fost o surpriză foarte plăcută de la cei de la editura Trei, dar una despre care nu am prea știu ce să cred: are poze. Multe. Mari. Superbe. Nu sună deloc rău, ați putea spune, și aveți dreptate, dar în capul meu a apărut imediat ideea unei cărți pentru copii, drăguță și ușor naivă, complet adorabilă. Dear god, I was so wrong.

Povestea începe ciudat și continuă așa până la final. Avem un băiat de vreo 13 ani parcă care începe să fie vizitat în fiecare noapte la 12:07 de un monstru de tisă. Nu e speriat, spune că a văzut mai rău de-atât și ajunge chiar să îl aștepte și să îl caute. Deja am depășit puțin așteptările inițiale, cred eu.  Sărim complet peste ele când mai adăugăm și bullying, un băiat în mod evident deprimat și speriat și mai ales prezența constantă a bolii și amenințarea morții. Toate astea formează un amestec al naibii de reușit și de surprinzător care m-a făcut să iubesc fiecare pagină a cărții.

Ilustrațiile au ajutat teribil de mult și, sincer, chiar nu m-am așteptat. Pentru mine e destul de greu să îmi imaginez un monstru de tisă (cine naiba s-ar fi gândit la asta?), așa că imaginile au fost mai mult decât binevenite. În plus, sunt superbe. Spooky and a bit hypnotic, I may say. M-am trezit uitându-mă la ele mult mai mult decât ar fi trebuit. Sunt atât de frumoase și haunting că v-aș sfătui să priviți cartea și ca pe un album. Merită și adaugă un alt nivel artistic volumului.

Spre final, mi-am dat seama că o să plâng. Rău. Azi-noapte la două, deci, stăteam și plângeam cu sughițuri because this book broke my heart. A fost mai rău ca Oscar și tanti roz, dar și mult mai profund. Nivelul de durere si disperare pe care l-am întâlnit în cartea asta a fost aparte, dar la fel a fost și iubirea. S-au completat reciproc într-un mod superb și au atins cele mai sensibile corzi din mine.

Mă bucur enorm că am primit cartea, că altfel nu știu când sau cum sau dacă aș fi apucat vreodată să o citesc. Ar fi fost o pierdere mare. Vă recomand, deci, din inimă să puneți cumva mâna pe volum. Merită din plin.

 

Lasă-mă să intru – John Ajvide Lindqvist

Posted on

2469Citiți Anne Rice și citiți Lasă-mă să intru dacă vreți să vedeți cum pot fi vampirii. Nu o să obosesc în veci să spun asta și sper că o să reușesc până la urmă să conving măcar pe câțiva dintre voi să o facă. Nu mă așteptam, sincer, să o adaug pe această listă după ce o termin, dar Lindqvist a reușit să mă impresioneze enorm și să mă facă încă o dată să îmi dau seama că se poate și altfel.

Nu am dat peste clișee, nu am dat peste stereotipii, am dat în schimb peste multă imaginație și mult realism . Lumea pe care Lindqvist a creat-o e întunecată, creepy, periculoasă și imprevizibilă. Mi-am dat seama de asta de la început, când personajele m-au luat prin surprindere nereușind să le încadrez în nicio categorie și, mai ales, atunci când mi-am dat seama că nu am nici cea mai vagă idee încotro se îndreaptă romanul.

Toate clișeele cu care din păcate ne-am obișnuit cu toții sunt sparte. Nu avem vampiri frumoși, foarte puternici și cu puteri ciudate, nu avem nici povestea de dragoste imposibilă și dătătoare de vomă, nu avem nici scriitură proastă. Mai mult decât atât, romanul cuprinde și un număr de personaje secundare cărora li se acordă o importanță deosebită și care, prin faptul că nu știi care e exact rolul lor în poveste, contribuie la senzația de neliniște și de curiozitate pe care am avut-o pe toată durata lecturii. Sunt mai multe fire narative, o mulțime de subiecte sociale abordate și, deși se intersectează superficial, până în final nu ne dăm seama exact care e treaba cu ele, deși talentul cu care Lindqvist și-a conturat romanul dă de bănuit că au ele un rol foarte bine stabilit. Eli și Oskar sunt însă cei care fură aproape toată atenția cititorului și pe bună dreptate. Sunt amândoi atât de interesanți și atât de ușor de imaginat tocmai prin realismul lor că orice rând care se ocupă de ei e un rând devorat.

Finalul a fost ca o injecție cu adrenalină pentru mine. Tensiunea s-a acumulat încetul cu încetul, mai multe personaje diferite din fire narative diferite au început să se îndrepte spre același punct și eu am stat cu sufletul la gură încercând să ghicesc finalul. Nu am reușit, evident, dar sunt foarte încântată de cum s-a terminat totul. Final mai potrivit nici că se putea.

Recomand cartea oricui, dar mai ales celor care sunt sătui până peste cap de clișee și celor care nu au citit niciodată ceva cu vampiri și vor să pătrundă cu brio în această lume.

Mulțumesc enorm celor de la editura Trei pentru că mi-au dat ocazia să citesc în sfârșit acest superb roman.

Războiul Z – Max Brooks

Posted on

2506Țin minte că citisem recenziile făcute de Roxi și Roxtao în care lăudau cartea, iar apoi am văzut pe Facebook cred cum cineva, nu mai știu cine, spunea că nu îi place absolut deloc. Eram oricum foarte sceptică în privința subiectului și am zis că ori o să îmi placă mult, ori o să dau cu ea de pereți.

Mi-a plăcut mult și m-a impresionat cum nu mă așteptam. Citisem deja în recenziile celor două Roxi că romanul are structura unui documentar, a unei colecții de mărturii ale supraviețuitorilor, adunate după război. Nu prea puteam eu să îmi închipui cam cum ar veni practic asta și aveam dubii în legătură cu capacitatea autorului de a face așa ceva credibil. Îndoielile mele nu au fost deloc justificate, exact asta a reușit să facă.

Am avut de la început și până la sfârșit senzația că lucrurile despre care citesc s-au întâmplat cu adevărat, că oamenii care le povestesc trăiesc pe bune și că trebuie cumva doar descoperiți. Nu se întâmplă des ca un autor să reușească asta, cu atât mai puțin mă așteptam să se întâmple asta într-o carte despre apocalipsa zombie.

Ceea ce m-a impresionat însă cel mai tare este cantitatea incredibilă de detalii la care s-a gândit Max Brooks. Omul ăsta a reușit cumva să ia în considerare scenarii uimitor de plauzibile, dar la care foarte puțină lume s-ar gândi și și mai puțină lume le-ar găsi răspuns: prin ce mijloace s-a răspândit epidemia? Cum a reacționat populația? Cum s-a apărat? Unde s-a dus? Ce a făcut armata? Ce instituții noi au apărut? Cum a fost afectată economia? A profitat cineva de situație? Multe astfel de întrebări sunt abordate în carte și explicate clar de personaje din domeniile respective sau chiar de simpli civili. Citeam și mă gândeam: „Da, exact așa s-ar întâmpla lucrurile și în realitate.”

V-o recomand din inimă și nu asociați cartea cu filmul, vă rog. Nu l-am văzut încă, dar am auzit de multe ori că nu au prea multă legătură, așa că dați o șansă cărții.

Mulțumesc cu această ocazie editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman.

Și la sfârșit a mai rămas coșmarul – Ovidiu Crâznic

Posted on

cop_oviCred ca foarte multi ati vazut pe bloguri cartea asta. Si eu am vazut-o si am fost curioasa, asa ca atunci cand am avut sansa sa o citesc, nu am avut cum sa spun nu. Eram foarte curioasa in principal pentru ca am vazut recenzii bune si laude. De ce sa mint, am vrut sa o citesc si pentru ca era scrisa de un roman – prima carte romaneasca de ‚fantasy’ peste care eu am dat. Sunt sigura ca mai sunt si altele [daca stiti, fiti draguti si lasati-mi in comentariu o recomandare de genul.]

Acum abia am terminat cartea si, desi stau cu Wordul pornit de ceva timp, nu stiu de unde sa incep recenzia. Sunt foarte multe lucruri pe care vreau sa le abordez, dar nu stiu cum sa incep.

In primul rand – vreau sa spun ceva ca sa fie stiut de la bun inceput. Eu sunt mai carcotasa de felul meu si nu am de cand sa scutesc pe nimeni pe propria-mi parere. Aceasta fiind spusa, take everything I say with a grain of salt – in definitiv, asta e doar umila mea parere despre carte. De asemenea, chiar daca de obicei nu prea imi pasa de ce zic altii, fie ei bloggeri, fie ele note pe goodreads, acum simt nevoia sa vorbesc si despre asta.

Let’s not beat around the bush: se putea mai bine.

Personajele sunt foarte stereotipice si de cele mai multe ori, ma asteptam sa se intample ceva care sa imi dovedeasca ca nu sunt asa. Problema e ca evenimentul asta nu a aparut niciodata, chiar daca uneori miroseam ceva intentie de a fi asa. Sunt atat de ‘bleah’ incat acum ca am terminat cartea, daca ma intrebati rapid cum le cheama, nu o sa stiu sa va spun. Giulianna, Josephine, Arthur si Max? Astea sigur le-am retinut.

Backgroundul si plotul sunt destul de elaborate, dar personajele sunt sacrificate in favoarea lor, ceea ce e intotdeauna suparator. Aici in mod deosebit, pentru ca plotul nu e suficient de complex si captivant pentru a acoperi lipsa de substanta a personajelor. Desi, sincer, PUTINE sunt cartile care reusesc sa aiba un plot interesant si totusi sa sacrifice personajele in favoarea lor, mai ales in ceea ce priveste cartile de mister, fantasy, horror.

Problem e urmatoarea – cartea e scurta. Exista un motiv pentru care George Martin, Anne Rice, hell, chiar si Stephenie Meyer scriu carti atat de momenumental de lungi. Pentru ca nu poti sa ai si o lume complexa, si personaje complexe si un plot complex in atatea pagini. Cartea ar fi fost mult mai buna daca numarul personajelor ar fi fost redus, si le-ar fi lasat sa evolueze pe toate mai elaborat. Practic nu ai cum sa fii cat de cat interesant de personajele alea pentru ca sunt atat de mult intre care trebuie sa iti imparti atentia.

Ceea ce m-a deranjat cel mai mult e felul in care a fost scrisa. Nu stiu cum sa explic chestia asta, dar m-a deranjat…limbajul? Putin fortat, si nepotrivit epocii. Personajul, Arthur, vorbeste de cele mai multe ori ca un erou de actiune modern, ceea ce e intr-o nota discordanta cu tonul si mood-ul pe care autorul vrea sa il avem. Si limbajul e atat de…plin de descrieri usor by the book. Adica, asa ar trebui sa functioneze descrierile intr-o carte de genul asta, asa o sa le scriu.

Un lucru pe care trebuie sa il mentionez – se vede foarte tare cat de mult efort a fost depus in cartea asta. Personajele sunt, cred eu, atat de elaborate in capul autorului incat nu a mai simtit nevoia sa ne faca si pe noi sa le intelegem. Totul e scris in asa fel incat sa fie cool si interesant, incat reuseste sa nu fie. Studiata e cel mai bun mod de a o descrie.

Citind ceea ce am scris, ma simt putin prost pentru ca mi se pare ca am fost prea acida. Poate ar fi trebuit sa scriu recenzia maine, nu imediat dupa ce am terminat cartea. Oh, well.

Acum, o problema pe care o am nu cu cartea asta, ci in general – de ce e asta cartea romaneasca de fantasy care face ture pe toate blogurile pe care le-am gasit eu? Pentru ca am gasit lucrari pe forumuri romanesti scrise mai bine. Daca cineva e in stare sa imi raspunda la intrebarea asta, va dau o prajiturica.

tumblr_m7g6clz79C1rpqqpz

 

Carrie – Stephen King

Posted on

stephen-king-carrie-1186In timp ce citeam Misterul regelui. Despre scris am dat peste mai multe referinte la Carrie si uite asa am aflat si eu ca e primul roman publicat de el. Rusine sa imi fie, nu stiam. Nu ma hotarasem sa il citesc, dar, pentru ca aveam un curs plictisitor si inutil si imi uitasem cartea acasa, am trecut repede pe la biblioteca sa imi iau ceva si am dat peste el. Mic, exact asa cum aveam eu nevoie.

Nu o sa vorbesc aici despre chestiile scarboase peste care am dat (doar e vorba de un roman al lui Stephen King, in numele lui Dumnezeu!), ci despre personaje. Carrie, in primul rand, e unul dintre cele mai demne de mila si induiosatoare personaje peste care am dat. Ti se rupe pur si simplu inima vazand modul oribil in care era tratata si cat de buna era ea de fapt in interior, cat de mult isi dorea sa fie acceptata. Imi venea sa bag mana in carte si sa ii bat pe ceilalti colegi ai ei pana as fi obosit. Am inteles-o de la inceput pana la sfarsit. Da, chiar si la sfarsit.

Mai sunt alte doua personaje bune care mi-au placut mult, dar nu o sa va plictisesc vorbind si despre ele.

Am apreciat de asemenea si faptul ca actiunea romanului e intrerupta din cand in cand de cate un fragment ce prezinta o alta viziune asupra intamplarilor. Desi afli inca de la inceput ce o sa se intample, interesul pentru carte nu scade nici macar putin. Stephen reuseste sa mentina suspansul cu toate presupunerile si intrebarile din respectivele fragmente. Nu cred ca orice autor ar fi reusit sa faca asta.

V-o recomand.

Nu uitati de concurs!

Roiul – John Saul

Posted on

Am citi mai multe carti de John Saul si, din cate tin minte, mi-au placut toate, asa ca nu am vazut de ce sa nu le citesc si pe cele de la biblioteca. Asa am luat 612603943043501766979512-5496031-700_700Roiul.

Nu ma asteptam sa imi placa asa de mult. Povestea este interesanta, bine scrisa si te tine in suspans pana la sfarsit. Pe scurt, pentru ca de data asta cred ca e nevoie si de asta, este vorba despre o adolescenta care incepe sa se comporte ciudat dupa ce este muscata de o albina si i se face o injectie cu un antivenin provenit de la companie ce vinde respectivele albine. Mai multi adolescenti se „molipsesc”, insectele incepand si ele sa se poate ciudat.

Ca in toate cartile lui Saul, si aceasta are la inceput un prolog care te introduce in atmosfera macabra a romanului, fara a dezvalui totusi prea multe, ci suficient pentru a te pune in garda si a te face curios. Capitole legate de acest prolog mai apar de cateva ori dupa aceea, din ce in ce mai crude si mai socante, pana cand, intr-un final, nu poate sa nu iti scape un „Extraordinar!”.

Odata ce Julie este muscata de albina si i se face injectia incep sa se petreaca atatea lucruri dubioase si interesante incat nu imi mai venea sa ma opresc din citit. Nu doar ca era interesant si palpitant, dar nici nu puteam sa imi dau seama care ar fi explicatia. Cand citesti carti cu fantome sau tot felul de creaturi, nu prea ai ce intrebari sa iti spui. Daca dai insa peste un astfel de roman, unde singurele indicii sunt o injectie si un comportament si din ce in ce mai ciudat si mai inexplicabil, iti pui, in mod inevitabil, fel de fel de intrebari carora incerci sa le dai de cap. Daca respectiva carte e bine scrisa, nu reusesti. Asa s-a intamplat si aici. Julie incepe sa se simta tot mai rau, desi medicul ii spune ca e perfect sanatoasa. Mai mult decat atat, devine brusc incapabila de a-si exprima adevaratele sentimente si trairi: de cate ori vrea sa spuna ca ii e rau, pe gura ii iasa alte cuvinte: „Ma simt foarte bine”. Cum? ma intrebam eu ca tuta. Am aflat intr-un final. Evident ca nu o sa va spun.

Sfarsitul m-a luat putin prin surprindere, eu fiind obisnuita cu cate un happy endind trantit acolo, punand rapid capat tuturor problemelor. Aici mi-am cam luat tzapa, desi trebuie sa recunosc ca un altfel de sfarsit nu ar fi fost potrivit.

P.S. Nu uitati de concurs!

The Year’s Best Fantasy & Horror #1

Posted on

Cartile fantasy citite de mine au fost din acelea cu vampiri, vrajitori si mai stiu eu ce alte minuni. Singura care a facut exceptie pana acum a fost seria lui Georgilica si antologia asta. Avand in vedere ca experienta mea cu asa ceva nu e chiar deloc vasta, ma bucur ca am apucat sa citesc si asa ceva, un fantasy ca la carte.

In aceasta antologie gasim 18 short stories, unele fantasy, altele, mai putine, horror. Probabil ca v-ati prins de asta din titlu, dar nu conteaza. Nu pot spune ca mi-au placut toate, dar cam 90% au fost extrem de interesante. Nu au vampiri, varcolaci, metamorfi sau alte cele, doar niste vrajitoare intr-o singura povestire.

Ca sa dau cateva exemple, mi-a placut in mod deosebit sa citesc „Dupa-amiaza Walpurgiilor”, „Ducesa ciupercilor”, „Pasajul de nord-vest”, „Incident pe plaja agatelor”, „Vacanta luntrasului” sau „Stari de penumbra”. Au fost mai multe, desigur, dar de astea imi amintesc acum.

V-o recomand cu caldura. Se citeste repede (la mine nu s-a intamplat asa pentru ca nu am avut deloc chef de citit) si e si foarte ieftina. O gasitit la Nemira cu 10 lei. Merita.