Aliați în slujba dreptății – Brandon Sanderson

Nici nu mai țin minte de când plâng să citesc iar ceva de Brandon Sanderson. Trilogia Ultimului Imperiu (recenzii aici) mi-a plăcut teribil de mult și mi-am propus atunci să îmi croiesc, încet dar sigur, drum prin tot ce a scris el. Aliați în slujba dreptății e, din câte știu, volumul patru al seriei, acțiunea având loc la câteva sute de ani după evenimentele trilogiei anterioare, deci a părut volumul perfect prin care să mă reîntorc la Sanderson. Mare succes nu pot spune că am avut.

Volum mic și foarte ușor de citit, nu am avut nicio problemă cu a mă reacomoda cu lumea creată de Sanderson. Toate detaliile lumii respective nu pot zice ca mi le-am reamintit și nici măcar vechile personaje nu îmi mai sunt familiare (nu că ar trebui pentru a citi volumul de față, dar mai sunt uneori menționate), dar a fost suficient. Experiența lecturii însă a fost cu mult diferită de cea anterioară. Deși lumea e aceeași, sunt scrise diferit și au o cu totul altă atmosferă. Dacă Ultimul Imperiu era un epic fantasy, aici avem de-a face cu un fantasy mai mult urban, dacă mă întrebați pe mine, mult mai slab conturat și scos în evidentă și care m-a prins mult mai puțin decât mă așteptam.

Acum că stau să mă gândesc la asta, la aproximativ două săptămâni după ce am terminat romanul, cred că îmi dau seama exact de ce nu mi-a plăcut prea mult. Nu că ar fi ceva foarte în neregulă cu plotul sau personajele, pentru că nu e, dar pentru că mă așteptam să se ridice la nivelul trilogiei anterioare și nu a făcut-o. Waxillium (nu întrebați, și pe mine mă bate numele) e personajul central aici. Cu potențial, cu un trecut interesant despre care nu știm însă mare lucru și cu o traumă la fel de interesantă care ne este prezentată din start, nu m-a impresionat deloc, nu m-a atras și m-a lăsat complet indiferentă. Nu a fost conturat cum trebuie, parcă a fost mai mult o schiță, nu un personaj rotund, complex, viu. La fel și cu celelalte, ar fi putut să moară oricând și nu aș fi clipit.

Plotul are tente polițiste. Știm că trenuri sunt jefuite, știm ce se fură, știm că e ceva ce nu știm, ceva ce ne scapă și ce își doreste Waxillium să afle. Nu m-a captivat, nu m-a prins în cea mai mare parte a cărții. Uneori chiar citeam cu mai multă voracitate, dar oricum nu la nivelul la care mă așteptam.

Per total, nu regret oricum că am citit romanul, nu este deloc un roman prost. Nu este însă acel Brandon Sanderson pe care l-am cunoscut eu și pe care îmi doream să îl întâlnesc iar. Citit separat, fără așteptări și comparații, e mai mult decât ok. Vina mea aici, cred, sunt mult prea subiectivă și cu așteptări. Mulțumesc, deci, mult editurii Trei pentru roman.

Cu ultima suflare – Paul Kalanithi

Cartea lui Paul Kalanithi e una care circulă de mult timp pe blogosferă și pe care nu am vrut totuși să o citesc mult timp. Intuiam eu că subiectul e unul lacrimogen și de tăiat vena și fie am avut stări mult prea proaste pentru așa ceva, fie mult prea bune. Acum sunt undeva in between, deci ocazia perfectă să mă apuc de chiloți și să mă iau la trântă cu ea.

Am citit foarte repede volumul, l-am dat gata lejer în două seri. E o carte ciudată, despre care e greu să vorbești cum trebuie și imposibil de rate-uit. Nu poți da notă vieții unui om, mai ales capitolului final al vieții acestuia. Din cauza asta nu am dat nicio notă pe Goodreads. Strict literar, volumul e foarte bine și mișto scris. Paul își povestește pe scurt viața pentru a explica mai bine cum și de ce a ajuns în punctul respectiv. Un om foarte cult și citit, divaghează foarte des de la firul narativ pentru a oferi propriile perspective filozofice asupra vieții, morții și condiției de medic. Mi-au plăcut mult de tot fragmentele respective, au reușit, după cum era și de așteptat, să contureze o imagine mult mai clară și mai completa a omului care a fost Paul Kalanithi.

După cum e de așteptat, e o carte foarte tristă, dar nu melodramatică. Paul nu își plânge de milă, nu încearcă să facă cititorul să îi pară rău de el (deși ar avea de ce), prezintă pur și simplu cum a fost pentru el să trăiască cu un cancer terminal și cum l-a afectat asta pe toate planurile.  M-am ținut tare până la final. După cum era de așteptat (și nu e niciun spoiler aici), Paul nu apucă să termine volumul. Partea scrisă de el se termină brusc și este apoi continuată de soția lui, care ne spune cum și când a murit Paul. Aici am cedat. Pot citi despre cum moare un om dacă descrie el asta, dar nu pot citi fără să plâng cu sughițuri când cineva povestește cum a murit un om iubit.

Te pune pe gânduri cartea lui Kalanithi. Cred că trăim cu toții cu amenințarea cancerului deasupra capului și, citind volumul ăsta, nu îți poți dori decât să dai dovadă de la fel de mult curaj și demnitate dacă e să se întâmple. Nu e o carte pe care să o recomand oricui și categoric trebuie citită numai când aveți stări emotive mai aparte. Dacă vă doriți însă să citiți ceva adevărat și care să vă atingă la suflet, aveți aici alegerea perfectă. Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o.

Când vina ne desparte – Liane Moriarty

Când am scris recenzia la The Husband’s Secret am zis că plănuiesc să citesc toate cărțile de Moriarty pe care pot pune mâna. Cum în general mă țin de cuvânt, uite că deja am mai dat gata una. Tot ce am citit până acum scris de mâna ei m-a făcut să ridic foarte mult standardele și ca materie de plot, și ca personaje, așa că aveam aceleași pretenții și de la Când vina ne desparte. Dintre toate, asta mi-a plăcut cel mai puțin și o pot pune lejer în lista dezamăgirilor.

Avem, ca de obicei, 3 familii diferite, dar legate de un anumit mister. Spre deosebire însă de celelalte volume pe care le-am citit, în cel de față misterul nu e doar foarte, dar foarte meh, dar se și lălăie inutil mai bine de jumate de volum până să aflăm în sfârșit ce naiba s-a întâmplat la grătar. Iar când în sfârșit ni se spune, e al naibii de anticlimatic. Nu creează niciun conflict interesant între personaje, nu e deloc, dar deloc palpitant, nu m-a ținut cu sufletul la gură deloc și a fost, per total, o mare dezamăgire.

Personajele nu m-au impresionat nici ele, și de la ele aveam cele mai mari așteptări. Dacă mă întrebați pe mine, personajele sunt marele atu al romanelor lui Moriarty și motivul principal pentru care vreau să citesc cam tot ce a scris ea. Nici aici nu a făcut o treabă foarte bună. Deși cât de cât interesante și cu potențial, nu le-a dus deloc unde trebuie și nu le-a construit suficient de bine și de mult. Sunt parcă neterminate, dacă are vreun sens. Nu e reușit niciunul să mă intereseze prea tare (Erika poate a fost mai aproape de asta), deși a introdus niște aspecte care mi-au plăcut (bolile psihice și efectul lor asupra celor din preajma persoanei bolnave, de exemplu). Pur și simplu nu mi s-a părut că a făcut de ajuns de mult cu ele, și e tare păcat.

Nici nu știu ce altceva să mai zic, sincer. A fost o dezamăgire romanul, dar nu mă descurajează deloc de la a le citi și pe celelalte, din contră. Sunt curioasă dacă a fost pur și simplu o întâmplare nefericită sau dacă avem de-a face cu un caz de hit or miss. Oricum, mulțumesc mult editurii Trei pentru că mi-a oferit romanul.

Tower of Dawn – Sarah J. Maas

Cred că am mai spus aici, cândva, că am o atracție ciudată și, ca să fiu sinceră, ușor ridicolă pentru Sarah J. Maas. Nu scrie opere de artă, găsim și clișee cu duiumul, dar cumva tot reușesc, de cele mai multe ori, să mă ungă pe suflet și să îmi dea starea aia de cald și bine. De asta am simțit nevoia și săptămânile trecute, așa că am întins mâna spre singurul volum de Maas necitit din bibliotecă. Nu mi-a prea ieșit figura.

Cam ca toate volumele ei, și ăsta e lung ca o zi de post. Nu ar fi asta o problema (știți probabil, dacă sunteți de ceva timp pe aici, că îmi plac mult romanele fantasy lungi), dar nu se întâmplă mai nimic. Aș putea trece peste asta dacă personajele pe care s-a pus un accent atât de mare mi-ar fi fost într-un fel simpatice. Nu a fost cazul. Chaol nu îmi place mai deloc. M-am cam săturat, în general și în romanele ei în mod special, de bărbați nobili,  cu acel male instinct ridicol care pare că o fascinează atât de tare pe Maas și femeile micuțe și firave și adorabile, dar strong de fapt și badass cică care gravitează în jurul lor. Vorbesc, desigur, despre Yrene Towers, personajul feminin principal. E făcută după același tipar după care își face Maas mai toate personajele feminine din prim plan și ar fi putut să crape oricând, că nici că mi-ar fi păsat. Singurul personaj feminin cât de cât interesant și cu potențial e prințesa Hasar (parcă așa o chema), pe care evident că nu se pune nici măcar o fracțiune din accentul care se pune pe Yrene. Prinții m-au lăsat complet rece, nu am reușit nici la ultima pagină să fac diferența între ei prin nume. Nu sunt deloc bine conturați, nu au personalitate proprie, reușeam cât de cât să îmi dau seama de câte ceva strict după detalii cheie gen pe lângă cine apar în scene sau ce simt pentru cine. Un mare meh tot ansamblul.

Cât despre plot, la fel. Povestea de dragoste inevitabilă e ridicol de ușor de mirosit din start și simpla ei prezență mă irită grav. De ce o simți nevoia să ofere absolut fiecărui personaj important o pereche, nu știu, pare că are senzația că altfel nu sunt compleți. Era evident din start și care o să fie rezultatul misiunii lui Chaol, că doar ce altceva se putea întâmpla oricum. Cât despre plot twistul final, numai plot twist nu a fost. Predictable, presărat după cu tot felul de detalii aruncate așa random, deloc susținute de orice altceva din carte, nu m-a convins deloc.

Sunt obișnuită deja cu romanele lui Maas: ceva mai hit or miss mai rar. Unele volume mă prind și vrăjesc cum puține altele o fac, pe când altele sunt apă de ploaie. Asta s-a întâmplat și acum. Nu m-a prins, nu m-a vrăjit, nu m-a făcut să aștept să vină seara și să mă pun pe citit. Trăiesc cu speranța că măcar următorul volum, ultimul din serie, o să fie mai ok.

 

The Husband’s Secret – Liane Moriarty

Am romanul lui Moriarty în bibliotecă de mai bine de un an, cumpărând-o din impuls la un târg de Crăciun parcă de la lucru, unde cine dorea venea cu lucruri de acasă pe care le vindeau în scopuri caritabile. M-am dus și eu să văd ce e pe acolo și am dat peste cartea asta la 10 lei, pe care am și pus pe loc labele. Cum lista mea de cărți de citit e mereu în creștere, nu am ajuns deloc la ea până acum, când v-am zis că m-a apucat o poftă ciudată de romane de genul. S-a și văzut, am devorat cartea în câteva seri, mult mai puține decât mă așteptam, și mi-a plăcut mult.

Spre deosebire de Marile minciuni nevinovate, mare mister nu e. Te prinzi rapid ca cineva a murit și te prinzi la fel de rapid și cine a fost asasinul, deși se zice negru pe alb abia aproape de jumătatea romanului. Nu e asta o problemă, nu m-a deranjat mai ales, iar asta datorită personajelor. Cum mă așteptam, avem trei femei în prim plan și toate trei mi-au plăcut mult. E rar pentru mine, știu, dar un personaj bine construit e un personaj bine construit și când se mai și vede clar că el este la baza romanului, nu acțiunea, sunt cucerită complet.  Rachel, Cecilia și Tess au fost tot ce nu au reușit personajele din Femeia din Orient Express să fie pentru mine. Foarte bine construite, rotunde și cu o personalitate care îți permite să le vezi ca pe niște ființe umane, nu ca pe niște simple personaje. Au vieți complicate, dar interesante și credibile, precum sunt și frustrările și sentimentele lor pe tot parcursul cărții. Nu mi s-au părut nicio secundă trase de păr sau terne și le-am înțeles și acceptat toate deciziile. Marele lor punct forte însă e că Moriarty a reușit să le facă foarte umane și nu le-a găsit nicio scuză penibilă, indiferent ce au făcut și de ce. Toate au fost prezentate exact cum sunt și cum se întâmplă și în realitate: ca pe niște decizii foarte dificile cu care trebuie apoi să trăiască. Și o fac, cu consecințele de rigoare.

Cum spuneam mai înainte, mister nu e. Știm ce se întâmplă, știm cine a făcut-o, ne descurcăm cu urmările. Cam despre asta e vorba în roman, dar nu m-am plictisit nici măcar jumătate de pagină, ba din contră. Mi s-a întâmplat chiar după 1 noaptea să stau să mai citesc câteva capitole doar ca să ajung la unul anume care mă interesa în mod deosebit. Nu pot să zic că se întâmplă foarte multe lucruri, dar te prinde oricum și te ține în alertă până în ultimul moment. Nu am simțit nicio lipsă, nu am ce comenta.

Mult de tot mi-a plăcut și deja am făcut research pe Okian, să văd ce mai pot citi de Moriarty. Le voi bifa pe toate.

 

Femeia din Orient Express – Lindsay Jayne Ashford

Nu știu ce e cu mine în perioada asta, dar am o poftă dubioasă de cărți polițiste, thrillere sau orice are cât de cât de-a face cu lumea asta. Un proiect sângeros, am recitit după un roman de Rodica Ojog-Brașoveanu, acum un roman cu Agatha Christie ca personaj principal și pare-se că tot nu m-am potolit, că tot de din astea am chef în continuare. Am tendințe din astea toamna, nu primăvara, dar la cum e vremea afară, who can blame me…

La Femeia din Orient Express m-a atras în primul rând ideea că Agatha e personajul principal. Știam sigur că nu e un roman polițist, nici pe departe, iar apoi mi-a spus Simona că are în prim plan relația dintre 3 femei. A avut dreptate, of course, cum am avut și eu când am intuit că tocmai de-aia o să îmi și placă. E marele puncte forte al romanului, după mine. Le avem pe Katherine, Nancy si Agatha, trei femei foarte diferite, dar fiecare cu un bagaj impresionant de traume în spate, călătorind cu Orient Expressul. Katherine e singura care mi-a plăcut cât de cât și mi-ar fi plăcut să fie ea în centrul atenției, nu Agatha. Și Agatha, și Nancy sunt cam mironosițe după mine, genul de personaje care orice fac, tot sunt făcute cumva să pară niște victime care nu ar omorî nicio muscă. Îmi displac teribil de tare personajele de genul, așa că ele două nu m-au încântat absolut deloc. Katherine, pe de altă parte, mi s-a părut mult mai interesantă, dar nu suficient de bine exploatată ca personaj. Ashford a dat cu bâta-n baltă și cu ea la un moment dat, făcând-o o plângăcioasă victimizată, dar din toate trei, ea e sigur preferata mea.

Lectura în sine nu e deosebit de alertă sau de inovatoare, dar sigur te prinde și relaxează și e fix ce trebuie pentru când nu ai chef de ceva foarte complicat. Eu una ma aștepta, nu știu exact de ce, la un roman în stilul lui Kate Morton, dar nici nu se compară măcar. Romanul lui Ashford e mult mai ușor de digerat, cu personaje mai plate și care mie nu mi-a evocat sentimente atât de puternice, dar nu spun asta ca pe un lucru rău. Depinde foarte mult de ce tip de lectură ai chef în momentul respectiv, iar mie mi-a priit relaxarea pe care romanul ăsta mi-a oferit-o. Tocmai din acest motiv, mai ales dacă vă aflați într-o pasă asemănătoare, eu v-o recomand și mulțumesc și editurii Nemira pentru că mi-a oferit-o pentru recenzie.

 

Martha Bibescu și vocile Europei – Alina Pavelescu

Știți probabil deja că îmi place mult istoria și că îmi face o deosebită plăcere să citesc despre casa noastră regală. Nu numai, însă. Peste Martha Bibescu am dat demult deja și m-a interesat din start la fel, dacă nu chiar mai mult decât regina Maria. La fel de frumoasă, inteligentă și cu un abil simț politic, Martha a fost o femeie al naibii de interesantă și influentă, deși nu chiar de pe aceeași treaptă ca regina. Aflate în competiție și oscilând între prietenie și rivalitate, cele două mi se par aparte în istoria noastră, iar dacă despre regina Maria am citit mai mult, nu același lucru îl pot spune și despre Bibescu.

Volumul de față nu este unul pentru începători și cred că mi s-ar fi potrivit mai bine după o biografie de-a ei măcar (am eu una în cap pe care trebuie să pun mâna cât de curând). După cum se vede și din titlul, e un volum ce se axează nu atât pe Martha, cât pe relațiile ei sociale și politice. Nu avem nicio dată biografică, nicio picanterie, niciun detaliu de genul. Avem însă documente. Prima parte a volumului cuprinde documente din arhivele securității, fiind urmărită ani întregi. Deși interesante în ansamblu și cuprinzând mult mai multe informații despre ea, partea asta mi-a plăcut cel mai puțin. După cum e și de așteptat, e rece și mecanică, sunt simple rapoarte despre ce face și cu cine se vede, scrise de funcționari pentru funcționari.

A doua parte a cărții însă e altceva. Aici avem scrisori și documente personale de-ale Marthei și mi-a făcut mare plăcere să le citesc. În primul rând, sunt un deliciu pentru cei care apreciază conversația primei jumătăți a secolului trecut. Oamenii ăia știau să comunice, oameni buni. Scrisorile lor sunt ca niște mici opere de artă conversaționale cu care cei de-o generație cu mine nu sunt familiarizați decât din cărți. Pe lângă asta însă e fascinant să vezi cu cel fel de oameni era prietenă femeia asta. Diplomați, miniștri, poeți, regi, Eleanor Roosevelt, Martha se conversa cu toți. Rețeaua ei de relații e absolut fascinantă, mai ales nivelul de afecțiune care transpare din multe din scrisorile acelea, doar o parte având un rol strict util, politic or otherwise. E cu atât mai interesant pentru mine cu cât ea nu era un cap încoronat, ci o aristocrată dintr-o mică țară din estul Europei. Toate astea m-au făcut să mă intrige și mai tare.

Nu este, clar, o carte pentru oricine. Pentru cineva ca mine însă e un must have în bibliotecă și nu regret deloc că am cerut-o pentru recenzie. Mulțumesc, deci, mult editurii Corint pentru ea.

Saga cuceritorului #1: Și mă întunec – Kiersten White

Și mă întunec e un roman pe care sigur nu aș fi ajuns să îl citesc dacă nu era Shauki să mă bată la cap cu el săptămâni bune. Coperta nu îmi place de nicio culoare, descrierea nu m-a atras deloc și nici nu m-a prea făcut să îmi dau seama despre ce e vorba de fapt, nu o aveam deci deloc în vizor. Bătaia de cap și stresul moldovenesc au efect, pare-se, so here I am, vreo 2 săptămâni mai târziu.

La bază îl avem pe Vlad Tepeș, numai că în viziunea lui Kiersten e de fapt o fată pe numa Lada. Foarte interesantă ideea, dar și foarte periculoasă. White putea da greș grav de tot aici și sunt ferm convinsă că dacă oricine altcineva s-ar fi pus să scrie un roman sau o serie pornind de la ideea asta, ar fi ieșit o telenovelă. Aici însă s-au reușit minuni. Nu am reușit să depistez niciun clișeu sau stereotip, iar eu una le caut mereu în cărțile de genul (așa-s eu, om rău și câinos). Lada e rea și afurisită, dură și violentă, dar am crezut-o. Nu mi s-a părut cine știe ce exagerat sau făcut doar de dragul de a da bine și de a avea un personaj feminin așa-zis badass în carte. E construită bine, e interesantă, are sens în centrul cărții. Radu e și el o surpriză plăcută, deși nu pot să zic că îmi place prea mult de el ca personaj.

Cel mai tare la ei doi însă îmi place modul în care Kiersten s-a jucat cu ei. Radu e cel sensibil, plângăcios, slab și bullied, pe când Lada are cam toate atributele pe care le găsim în mod normal la personajele masculine. Știe să se lupte, e rea și dură și își protejează fratele cam în toate modurile posibile. Lada vrea putere și e dispusa la orice pentru ea, Radu vrea iubire doar. Lada omoară, luptă și abandonează de câte ori e necesar dacă ala consideră ea de cuviință, Radu e sacrificiu pe picioare. Mi-a plăcut tare mult cum s-a jucat autoarea cu ei și maaaai ales cât de bine i-a ieșit.

Mult mi-a plăcut și triunghiul amoros. Da, veți zice, cum naiba de zic eu asta, când în general le detest cu pasiune și nu ați zice rău. White însă și-a băgat codița și aici și a făcut puțină magie. Vă las pe voi să citiți și să vă dați seama, dar pot spune totuși că nu urmează deloc, dar deloc tiparul clasic și e chiar, pentru mine, unul din punctele forte ale romanului. Nu e doar un artificiu care să facă lectura mai interesantă, are de fapt sens în context și e catalizatorul multor evenimente.

Am dat totuși romanului doar 3 steluțe pe Goodreads. I-aș și dat 3.5 dacă sistemul mi-ar fi permis (apropo, mă frustrează rău chestia asta, ar trebui să putem să o facem), dar nici chiar de 4 nu aș zice că mi s-a părut, așa că am rotunjit în jos. Motivul pentru care am făcut asta, deși am avut numai cuvinte de laudă până acum, e următorul: nu m-a prins pe cât de tare mă așteptam și ar fi trebuit. Nu am așteptat să se facă seara ca să mă pun în pat și să citesc, nu m-a ros curiozitatea cine știe ce, nu îmi venea să nu o mai las din mână. Probabil și pentru că e cam slow-paced pe alocuri și cine știe ce evenimente nu prea sunt, dar cert e că ceva a lipsit acolo. Sunt curioasă dacă a mai citit cineva cartea și dacă a pățit același lucru.

Mulțumesc mult editurii Corint pentru că mi-a oferit-o.

The View from the Cheap Seats: Selected Nonfiction – Neil Gaiman

Neil Gaiman e un autor ciudat cam din orice punct de vedere ai privi lucrurile. Stilul lui e foarte, foarte aparte, atât de aparte că ori îți place de mori, ori îl detești. Eu sunt pe undeva la mijloc. Am citit vreo patru cărți de-ale lui până acum. Două nu mi-au plăcut deloc ca scriitură, deși mi-au plăcut ideile din spatele lor și pot aprecia mintea și talentul din spatele lor (American Gods și Good Omens). Două chiar mi-au plăcut mult: Coraline și Anansi Boys. Omul și autorul mă intrigă mult de tot însă, deși relația mea cu opera lui e mai complicată puțin, așa că de-a lungul timpului am citit mai multe articole și eseuri de-ale lui de cum mi-au apărut sub nas pe meleagurile netului. Mi-au plăcut mult toate, așa că atunci când am dat întâmplător peste volumul de față într-o librărie din Berlin, am și pus mâna pe el.

The View from the Cheap Seats e, practic, o culegere de nonfiction ce adună articole, eseuri, discursuri și introduceri de-ale lui Gaiman pe o mulțime de subiecte. Avem așa: ‘Some things I believe’, ‘Some people I have known’, ‘Introductions and musings: Science Fiction’, ‘Films and movies and me’, ‘On comics and some of the people who make them’,’Introductions and contradictions’, ‘Music and the people who make it’, ‘On Stardust and fairy tales’, ‘Make good art’ and ‘The view from the cheap seats: real things’. Din fiecare capitol am citit câte ceva, pe altele le-am citit cap-coadă, în general am sărit peste puține articole, iar asta doar pentru că nu știam autorul/trupa/filmul respective. În rest, am devorat tot cu o plăcere teribilă.

Când scrie non ficțiune, Gaiman e altul. Nimic din ce am citit până acum de el nu m-a făcut să mă simt cum m-a făcut să mă simt volumul ăsta. Mă emoționa scriind despre cărți și băiețelul obsedat de cărți și biblioteci care a fost, despre cărțile pe care le-a citit și autorii pe care îi cunoaște, despre modul în care vede el literatura și cât de importante sunt basmele. Nu m-am plictisit nici măcar o secundă, am citit și ziua oricând și oriunde am apucat, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Cred, sincer, că e ceva pentru oricine aici. Prima parte a volumului, ‘Some things I believe’, merită citită cap-coadă de oricine. Îl cunoști pe Gaiman așa, ți se face o poftă teribilă de citit și te simți și warm and fuzzy. În rest, cred ca you can pick and choose. Mi-a făcut o plăcere deseosebită, de exemplu, să citesc ce a scris despre Stephen King sau Terry Pratchett, dar și ce crede el despre comics sau Batman.

Cred însă și sper că absolut toată lumea care trece pe aici și citește ce delirez eu acum să citească „Make good art”. Aveți aici link, dați click doar și citiți. E celebru, e bun, e emoționant, e citabil, unge rău de tot la corazon, e tot ce vreți și are secțiunea lui separată în volum, as it should. Dacă rămâneți doar cu o chestie din tot articolul ăsta, să rămâneți cu discursul ăsta.

Recomand din tot sufletul meu mic și negru volumul absolut oricui a auzit vreodată de Neil Gaiman și mai ales, dar mai ales, celor cărora nu le-a plăcut ficțiunea lui. Am eu câteva nume în minte, se simt ei când o să citească asta 😀 Le zic de acum ‘cu plăcere’.

Partea întunecată a magiei – V. E. Schwab

Dacă există o serie pe care am vânat-o și mi-am dorit-o enorm, apoi asta e. Nici eu nu mai țin minte când am auzit prima oară de ea, dar coperta mi-a rămas fixată în minte imediat, iar ideea unor Londre paralele mi-a gâdilat rău sensibilitățile literare. Am stat, m-am învârtit, nu le-am comandat nici eu nu știu de ce (e genul de serie pe care aș prefera oricând să o citesc în engleză), iar apoi am aflat că va apărea la editura Nemira, așa că am luat-o ca pe un semn și am stat pe fundul meu până am putut să o cer. Here it is then.

Cred că s-a întâmplat cum se întâmpla mai mereu cu o carte pe care îți dorești enorm să o citești: ai așteptări prea mari și până la urmă nu se ridică la înălțimea lor. Exact așa a fost și aici. Dacă ar fi să rezum cum mi s-a părut per total romanul, aș spune că în linii mari totul a fost ok, dar nu suficient. Să începem cu ideea de la care pornește totul. Avem patru lumi paralele cu patru Londre: una Roșie, una Albă, una Cenușie și una Neagră. Toate au același sistem de magie, dar în fiecare dintre ele a ajuns ceva diferit. Foarte interesantă ideea, inedită și care e greu să nu te atragă dacă iubești fantasy. În fond și la urma urmei, fix din cauza asta mi-am și dorit atât de mult să citesc seria. Problema e că nu a fost enough. Nu am suficiente detalii despre ele, nu simt că am ajuns să cunosc vreuna, totul e grăbit și superficial tratat.

Exact același lucru pot să îl spun și despre personaje. Îmi pot da oarecum seama ce a vrut Schwab Schwab să facă cu ele, dar nu și-a dat prea mult silința. Nu au o personalitate bine conturată, nu știu nimic foarte important sau ascuns despre ele, nu mi se par absolut deloc complexe sau bine construite, sunt de fapt de un banal destul de mare. Kell nu mi se pare că are cine știe ce potențial, dar cu Lila s-ar putea face niște lucruri tare interesante și tare sper că Schwab se va ocupa de asta în următoarele volume. Prințul e și el foarte meh (ceea ce e impresionant, really, de obicei prinții de genul sunt mai interesanți), de rege si regină nu mai zic. Relațiile dintre cei 4 insă ar fi putut fi și ele mult mai bine exploatate în carte, mi-ar fi plăcut să intre în detalii, dar desigur că nu s-a întâmplat asta.

Parcă am citit o schiță a unui roman, nu un roman propriu-zis și zău că nu înțeleg de ce. S-a grăbit, a tratat totul superficial, așa că și interesul meu a fost pe măsură. Nu pot zice că au fost elemente care să nu îmi placă, că nu e cazul, dar nici nu m-a prins sau atras ceva. Așteptam chiar să termin odată cartea ca să pot să citesc ceva care să îmi capteze mai tare atenția. O să citesc și următoarele volume, desigur, seria mi se pare în continuare interesantă. În plus, speranța moare ultima.

Mulțumesc mult editurii Nemira pentru că mi-a dat posibilitatea de a începe în sfârșit seria.