Harry Potter and the Girl that Doesn’t Really Like Him

NOTE FROM CORI: Nu am crezut vreodată că o să gpzduiesc un asemenea articol pe blog, dar uite că se întâmplă și recunosc că eu am fost cea care i-a sugerat ideea Cristei. Am făcut asta pentru că știam ce părere are despre Harry Potter și mi-am dat seama că mi-ar face plăcere să citesc un articol adevărat despre asta. Pentru alți fani Harry Potter de pe aici, puteți să o înjurați cât vreți. Eu în mod sigur o sa fac asta.  Acum să vedem ce are Crista de zis.

 

Singurul mod in care cineva ar fi putu sa evite fenomenul Harry Potter e sa fi trait intr-o grota pe fundul oceanului in ultimii ani. Chiar si atunci nu as fi asa de sigura. Poate exista ceva sirene pasionate de vrajitorie pe acolo.

Bineinteles, avand 20 de ani, am crescut exact in perioada in care fenomenul asta inflorea si prindea aripi, dar am reusit, cu chiu cu vai, sa ma tin mai mult sau mai putin departe de el. Din mai multe motive – lipsa de interes, nu parea sa fie genul meu de carte si, cel mai important, snobism. Toata lumea din jurul meu citea Harry Potter, si eu vroiam sa fiu mai Speshal Snowflake si sa nu il citesc. Lasati-ma, stiu ca rationamentul ala e idiot, dar aveam 12 ani, la dracu. Toata lumea vrea sa fie Speshal Snowflake la varsta aia.

La un moment dat, pe la 16 ani, am avut o conversatie cu Cori si m-a pus sa promit ca o sa citesc Harry Potter si fuck my life, nu mi-a iertat-o. S-a tinut de mine ca raia timp de cativa ani, pana cand am citit afurisitele de carti. Si, cu parere de rau si cu riscul sa fiu linsata pentru asta, in primul rand de buna mea prietena, am fost putin dezamagita. Nu cred ca dezamagita e cuvantul potrivit – de fapt, cred ca pentru a descrie senzatia aia, cel mai bun cuvant ar fi englezescul underwhelmed.  Asemanator cu dezamagit, dar nu chiar. Auzisem atat de multe despre cartile astea, Cori mi le lauda atat de mult, stiam toate twisturile si cumva, cumva, dupa ce citeam fiecare carte, nu puteam sa nu simt ca lipseste ceva. Ma intrebam, that’s it? Ma asteptam la mai mult. K

Uite, frate, nu spun ca sunt niste carti proaste, far from it. Dar vreau sa vedeti lucrurile din punctul de vedere a cuiva care s-a tinut relativ detasat de fenomenul asta si l-a vazut doar din afara. Cred ca Harry Potter – la fel ca si Star Wars si Star Trek, de altfel – este unul din gigantii aia Pop Culture atat de puternici incat proiectia lui e mult mai extraordinara decat materialul in sine.

Dintr-un punct de vedere, Harry Potter never stood a chance with me. Asteptarile mele erau atat de sus pentru cartile alea, din cauza ca erau atat de populare si atat de iubite, incat era imposibil ca adevarul material sa urce si sa le atinga. Inainte sa ma strangi de gat, Cori, intelege te rog ca asta e o chestie pe care am realizat-o recent. Nu am pornit in calatoria mea de a descoperi Harry Potter cu intentia de a-i cauta nod in papura.

Am inceput articolul asta cu intentia de a scrie despre lucrurile care nu mi-au placut in Harry Potter, si intentionez sa fac chiar asta. Imi pare rau ca inainte de a ajunge la subiect v-am trecut prin tot preludiul ala [desi, la un moment dat, ar trebuie sa scriu un articol despre cum unele Carti/Filme/Seriale sunt atat de populare si de importante in media incat devin notiuni abstracte care definesc concepte, rather than works of fiction. Dar asta e un alt taur de luat de coarne pentru alta data. La fel ca si articolul ala despre fanfiction pe care l-am inceput si pe care nu sunt niciodata sigura cum sa il continui, dar by God, o sa il scriu la un  moment dat. Cred. Sper. Please excuse my endless bullshitting.]

In primul rand, chestia care mi-a stat intotdeaun pe creier la JK Rowling – nu, nu e scrisul ei mai mult sau mai putin amatoricesc, nici mesajul de Friendship and Love Conquers All care ma innebuneste in orice situtie – ci personajele.

PERSONAJELE? AI INNEBUNIT? Tipa Cori catre laptop in timp ce citeste asta, si planuieste moduri creative, A La Hannibal Lecter in care sa ma taie cu prima ocazie.

Da, personajele.

Acum, stati sa explic asta – cred ca personajele lui JK Rowling sunt cel mai mare atuu si cel mai mare defect al cartilor. Pentru ca JK Rowling e in stare sa scrie niste personaje geniale. SCRIE niste personaje geniale.

Dar personajele alea sufera foarte mult din cauza ca, pe tot parcursul romanelor, raman mai mult sau mai putin bi-dimensionale. Harry insusi nu are cea mai complexa psihologie ever and I never really liked him much, dar toate personajele sufera din cauza faptului ca sunt vazute doar prin ochii lui. Se pune foarte mult accent pe actiune, si e normal ca personajele sa sufere putin din cauza asta.

 Personajele ei sunt foarte, foarte bune pe hartie si atunci cand vorbesti despre ele sau cand te gandesti la ele, e imposibil sa nu le indragesti – dar in poveste, chiar atunci cand te pui sa citesti cartile, mie imi era destul de greu sa tin la ele. Citesti despre ele ca intr-un articol si caracterizarea, si cand e foarte buna, e foarte sumara. Un lucru care ma enerveaza e si afurisitul ala de site Pottermore care are background information on characters. Sunt de parere ca daca o informatie nu e in carte, in materialul sursa, nu conteaza.

Tot legat de personaje, dar nu numai: O sa fac o presupunere absurda sa spun ca la JK Rowling ii place Dicknes ca la orice britanica respectabila, pentru ca toate cartile sunt atat de moralizatoare si personajele negative atat de afurisit de stereotipice. Toata lumea din Slytherin e ca o adunatura de James Bond villains in miniatura, cand ar fi foarte usor sa ii faci, daca nu likeable, macar mai putin antipatici.

La un moment dat, era o scena in ultima carte, in care Voldermort le spune elevilor de la Hogwarts ca daca il dau pe Harry Potter, o sa ii scape si una dintre elevele de la Slytherin spune ca ea nu vrea sa lupte, uite, ia-l pe Potter si una din profesoare [care ca McGonagall, de care mi-a placut totusi foarte, foarte mult], spune ca toti sau majoritatea elevilor Slytherin sa fie inchisi undeva? [posibil sa nu imi amintesc eu bine]. Si acum eu ma gandesc, daca toti Death Eaters-i sunt ex-Slytherin, nu e lesene de inteles ca sunt parintii elevilor alora? Are you seriously telling me ca lumea e socata ca profesorii aia se mira ca unii dintre elevi lor nu voiau sa se bata cu propriii parinti?

Nu mi-a placut niciodata de Harry – in primul rand DETEST afurisitul de stereotipic al ORFANULUI SPECIAL cu pasiunea inflacarata a o mie de stele. Harry nu e un caz atat de enervant ca, let’s say, Jon fucking Snow, dar still. Adevarul e ca de Harry Himself nu mi-a placut, ci din cauza naratiuni scrise in jurul lui si faptul ca el e, basically, Baby Jesus, cu toate paralele posibile, intentionate sau nu.

Inca o chestie care nu mi-a placut – felul cum e scrisa. DAR! Aici nu pot sa dau vina pe autoare. Am citit cartile in romana si niciodata nu ar trebui sa judeci stilul de scris a unei carti dupa traducere. Cea mai mare greseala. Asa ca, aici e mea culpa. Poate sunt mult mai dragute cartile, stilul de scris mult mai simpatic atunci cand le citesti in engleza. De fapt, sunt sigura de asta. Totusi, ca sa fiu sincera, nu ma vad citindu-le inca odata.

Vai de mine, am scris cam mult. Deja, de douazeci de minute, Cori urla la mine pe facebook sa termin si nu prea am ce face. Trebuie sa inchei. Am vrut sa scriu ceva si despre chestiile care imi plac, dar asta e un articol pentru alta data. Promit sa fie la fel de lung. Chiar daca au fost multe chestii care m-au enervat la cartile astea, au fost foarte multe care mi-au si placut, recunosc.

Cred ca marea mea problema cu Harry Potter e cea pe care am mentionat-o la inceput – ma asteptam la foarte multe. Ma asteptam ca Snape sa imi franga inima cu povestea lui, asa cum mi-a fost promis. Ma asteptam sa o ador pe Hermione. Ma asteptam sa imi fie simpatic Harry. Ma asteptam la ceva mai mult. Din cauza, poate am fost neindreptatit de critica cu cartile astea dupa ce le-am citit, din simplul motiv ca toata lumea de lauda atat. Probabil daca le-as fi descoperit in acelasi timp cu toata lumea, daca as fi crescut cu ele sau daca le-as fi citit fara nici un fel de idei preconcepute, nu ati fi nevoiti sa cititi monstrul asta de articol de 1,400 de cuvinte.

P.S – Cori, te rog nu ma omori A La Hannibal Lecter.

 

NOTE FROM CORI: Ba da, te voi omorî, găti și mânca. Deal with it. Dar trebuie să menționez un lucru pe care l-am zis de foarte multe ori până acum și pe care o să îl zic mereu: cred sincer că unul dintre motivele cele mai importante pentru care nu i-a prea plăcut Harry Potter și nu a impresionat-o este acela că știa dinainte tot ce se întâmplă. Având în vedere că toate răsturnările alea de situație și detalii și așa mai departe fac parte din atuurile cărților, este de înțeles lipsa ei de entuziasm. Asta nu înseamnă că o să scape. Așteptați totuși (ca și mine, de altfel) articolul despre ce i-a plăcut.