Flux RSS

Tag Archives: Isabel Allende

Casa spiritelor – Isabel Allende

Posted on

isabel-allende-casa-spiritelorAm lipsit ceva de pe-aici, dar sinceră să fiu, mi-a fost o lene teribilă să scriu recenzii. Lucrurile s-au schimbat însă acum, când am reușit în sfârșit să citesc marea clasică a lui Allende, Casa spiritelor. De la Ines a sufletului meu nu am mai fost atât de fascinată de un roman de-al ei.

Primul lucru care cred că trebuie știut este că romanul are tente autobiografice. Isabel Allende trăia în exil când a aflat că bunicul ei era pe moarte. Fiind foarte apropiați și aflându-se în imposibilitatea de a se întoarce în Chile pentru a-și lua rămas bun, Allende se pune să îi scrie o scrisoare în care povestește istoria familiei lor. Punctată cu element de realism magic, scrisoarea a prins cumva viață de la sine și a devenit manuscrisul Casei spiritelor. 

Sunt oricum o mare fană a cărților de tip saga de familie, iar cea a lui Allende m-a uns la inima în mod deosebit, iar asta pentru că are toate elementele care m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de scrisul ei. Avem o multitudine de personaje absolut superbe, iar cele feminine sunt ceva cu totul aparte. Extravagante, interesante și puternice, femeile din familia Trueba/Allende sunt o minunăție rară despre care aș citi într-una fără să mă plictisesc. Le recunosc uneori, având în vedere că le-am mai întâlnit sub numele lor real în celelalte cărți autobiografice ale ei, dar în Casa spiritelor apar într-o formă nouă, plină de magie (nu doar la figurat) și farmec. Esteban Trueba mi-a placut si el enorm. Rar am întâlnit un personaj atât de contradictoriu și de impozant.

Ceea ce face însă ca totul să aibă o aură aparte e faptul că știu că au existat cu toții, iar unii încă există. Evident că Allende a mai exagerat din loc în loc, o mai fi și inventat câte ceva, o fi omis altele, dar rezultatul e o minunăție. Scenele oribile din timpul puciului care a răsturnat regimul lui Salvador Allende și a marcat venirea la putere a lui Pinochet au fost crunte, dar le-am apreciat cu atât mai mult.

Încerc acum să îmi dau seama dacă lipsește ceva din carte, dar nu, nu îmi vine nimic în minte. Allende at her best.

Planul infinit – Isabel Allende

Posted on

planul-infinit_1_fullsizeDacă Allende o să scrie vreodată o carte despre cum își spală șosetele, o să o citesc și pe aia, știți asta deja. Ca de obicei, când am primit Planul infinit nu știam absolut nimic despre ce e vorba și nici nu m-a interesat să știu dinainte. Am dat astfel peste cea mai altfel carte de Allende pe care am citit-o până acum.

Toate cărțile scrise de ea care mi-au trecut prin mână până acum aveau în centru o femeie, lucru de așteptat de la o feministă atât de convinsă ca ea. În Planul infinit, totuși, este vorba despre un bărbat, Gregory Reeves, la fel de neobișnuit, interesant și surprinzător ca orice personaj feminin de până acum.

Este o carte mai îndrăzneață, cred eu, pentru că tratează subiecte într-un mod destul de rar întâlnit până acum.  Violul este de obicei asociat cu femeile, ideea de swinger,sex în grup și imposibilitatea de a te abține de la sex și aventuri duce cu gândul la bărbați, idei nerealiste pe care Allende le demontează cu inteligență și subtilitate în acest roman. Traumele, problemele emoționale și mersul la terapeut apar și ele în aceeași variantă neașteptată,dar absolut minunată.

Apare și un personaj român, Bălcescu (nu știu ce sau dacă are vreo legătură cu Nicolae Bălcescu, posibil că nu, dar tot m-a uns la corazon) și o groază de alte personaje care mai de care mai dubioase și mai fascinante. Avem personaje latino-americane, desigur, creatoare de bijuterii îmbrăcate extravagant, femei care urăsc realitatea și fug de ea, personaje dependente de droguri de decăzute până la limita de jos a umanității și câte și mai câte.

Am o oarecare bănuială (pe care pot să o argumentez) că personajul lui Gregory este bazat pe soțul actual al lui Allende. Am aflat mai multe despre el citind memoriile autoarei și am observat în acest roman că are nenumărate lucruri în comun cu Gregory. O fi așa, nu o fi, nu știu, dar mi se pare un alt aspect interesant al cărții.

Am dat și peste tehnici noi, cartea fiind scrisă diferit de cele de până acum. Se trece brusc de la persoana a treia la persoana întâi, fluxul conștiinței fiind una din tehnicile principale prin care se realizează povestirile la persoana I (Hope you are proud, English teachers. Look what you’ve done to me).

Experiența războiului și sindromul post-traumatic joacă un rol esențial în carte, dar nu sunt expuse așa cum m-aș fi așteptat, ci cu subtilitatea și modul unic de a prezenta lucrurile prin care se diferențiază Allende de alți autori. Nu este versiunea tipică a veteranului de război decăzut care ajunge homeless și plin de vicii, nici cea a celui care își retrăiește la infinit experiențele traumatice repetându-le la infinit, ci ceva mult mai inteligent construit și mai aproape de realitate, cred eu.

Citiți-o, mai ales dacă ați citit până acum și altceva de Isabel Allende. Stilul diferit al acestui roman vă va plăcea cu siguranță.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Portret în sepia – Isabel Allende

Posted on

Isabel ALLENDE Portret în sepia_02040723Uite că am reușit din nou să pun mâna pe o carte de Allende (două de fapt – am împrumutat una de la bibliotecă) și întâmplarea (Loredanda de fapt) a făcut să nimeresc fix Portret în sepia, continuarea romanului Fiica norocului, căreia se pare că nu i-am făcut recenzia. Ca să înțelegeți totuși ceva, o să vă zis că este vorba despre o femeie din epoca victoriană din Chile care pleacă în America în căutarea iubitului ei, victimă a goanei după aur în urma căreia se va forma San Francisco. În Portret în sepia ni se spune povestea fiicei femeii de mai sus.

Minunăție de carte. Surprinzător, știu. Nu e ca și cum aș adora tot ce scrie femeia asta. Când am început romanul, mi-a fost puțin frică că nu o să îmi amintesc ce s-a întâmplat în Fiica norocului și că personajele o să mă zăpăcească, dar nu a fost deloc așa. Nici nu sunt foarte multe, e adevărat, dar pe lângă asta Allende are un mod foarte elegant și inteligent de a face cititorul să își amintească imediat despre ce e vorba și să nu simtă că citește doar de dragul de a citi, în speranța că până la urmă o să se prindă de ceva. Povestea curge deci încă de la început și prinde tot de atunci. Nu fascinează însă prin întâmplări, ci prin modul în care sunt prezentate. Femeia asta scrie absolut minunat, serios. Poate să-mi povestească și despre cum își spală șosetele și tot ar fi interesant. Nu am întâlnit până acum ceva asemănător.

Știți, bănuiesc și sper, care e partea mea preferată: personajele. Ele sunt, cred eu, centrul fiecărui roman de-al ei. Acțiunea nu mi s-a părut niciodată atât de importantă în cărțile ei și am senzația că exact ăsta e motivul pentru care Isabel scrie cărți: pentru personaje. La primă vedere nu sunt deloc ieșite din comun, dar sunt de fapt atât de speciale și de interesante că nu există detaliu legat de ele care să nu intereseze. Femeile sunt, în mod special, deosebite. Nu e de mirare, Isabel Allende e o feministă convinsă. Eliza, Rose, Lai-Ming și bunica ei sunt toate femei extraordinar de curajoase, incredibil de deștepte și cu o indiferență față de conveniențe pe care o ador și o admir profund. Nu există personaj feminin care să nu fie, într-un fel sau altul și într-o măsură mai mare sau mai mică un model.

Ar fi poate o idee bună să citiți mai întâi Fiica norocului, dar puneți neapărat mâna pe roman. E superb.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Dragoste – Isabel Allende

Posted on

318x425M-am declarat deja fana eternă a lui Allende, știți asta. Îmi place atât de mult, că nici măcar nu mă interesează să aflu în prealabil despre ce e vorba în cărțile ei, le vreau pur și simplu, doar pentru că le-a scris ea. Părerea mea despre Dragoste e însă puțin diferită de celelalte.

Ca să înțelegeți, cartea este practic o compilație a diferitor scene cu și despre dragoste din romanele și memoriile sale, grupate pe capitole ce încep cu părerile ei. Imaginați-vă că unul din autorii voștri preferați a ales o temă și a extras din propriile romane secvențe ce ilustrează acea temă, publicându-le apoi într-un volum. Cam asta e Dragoste.

Mi-a plăcut enorm să citesc introducerile făcut de Allende la fiecare capitol. Nu m-a uimit nimic, am parcă senzația că o cunosc deja, dar m-a fascinat așa cum a făcut-o și până acum. Aș fi vrut să fie mai lungi, mult mai lungi, dar, cum cartea are în jur de 200 de pagini, nu pot să mă plâng. 

Mi-a plăcut și să citesc fragmente din romanele pe care nu le-am parcurs încă. Mi-am dat seama că pe unele o să le ador, la altele mi-am pus câte un mic semn de întrebare, la toate mi s-au părut interesante personajele. Este, prin urmare, lectura ideală pentru cei care nu au citit încă nimic de Allende sau pentru cei care abia au început. Vă puteți astfel da seama ce v-ar plăcea și ce nu și vă puteți face o idee despre stilul, părerile și ideile autoarei.

Din cauza asta, totuși, volumul are și un minus pentru mine: am fost nevoită să sar peste pagini la aproape fiecare capitol. Nu aveam răbdarea necesară și nu vedeam de ce aș reciti fragmente pe care le recunoșteam din prima. Pentru mine, cărțile lui Isabel Allende sunt atât de interesante că nu aș putea să îmi pierd acum timpul recitindu-le, sunt multe prea multe minunății în cele pe care nu le-am parcurs încă pentru a putea face asta. După ce o să citesc tot ce a scris, da. Dar nu acum.

Nu o să mă opresc niciodată din a vă îndemna să îi citiți cărțile. Nu o fac nici acum. Puneți mâna pe ea.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Paula – Isabel Allende

Posted on

Isabel-Allende-PaulaAm știut că o să îmi rupă inima cu mult înainte de a o citi și îmi doresc să o citesc încă de când am citit primul roman de Isabel Allende. Paula este un volum de memorii scris de Allende pentru fiica sa, Paula, în timp ce aceasta era în comă. Este considerată cea mai personală și mai intimă carte a sa și sunt perfect de acord.

Gândurile unei mame ce își privește fiica agonizând nu are cum să nu impresioneze. Asta, alături de stilul formidabil al lui Allende fac o combinație unică care m-a mișcat până în adâncul sufletului. Am citit cartea în patru nopți și în trei dintre ele nu am putut să îmi țin lacrimile. Mă așteptam să o facă, mă cunosc foarte bine și subiectul volumului nu lasă loc de îndoială în acest sens, dar m-a impresionat și uimit delicatețea și duioșia durerii transmise și cuprinse de carte.

Allende își povestește viața pentru fiica ei, ca ea să știe pe ce lume e atunci când se va trezi. Face asta timp de pagini sau zeci de pagini, pentru a se opri apoi brusc pentru a se întreba, de exemplu, dacă fiica ei va ști că e mama ei când se va trezi. Acestea sunt lucrurile care m-au emoționat cel mai tare, nu declarațiile de dragoste necondiționată ale soțului său sau celelalte manifestații, mai lungi și mai dramatice, ale lui Allende. Întrebările astea denotă, în opinia mea, o durere mult mai profundă și mai impresionantă prin subtilitatea ei, dar cu atât mai autentică.

M-a deranjat puțin faptul că știam deja o mare parte din întâmplările povestite din Țara mea inventată, dar dacă nu ați citit acel volum, atunci nu o să aveți aceeași problemă, ba din contră, o să găsiți cu atât mai amuzante și interesante persoanele din viața autoarei. Mă întreb uneori dacă chiar erau așa sau pur și simplu se pricepe ea să observe ciudățeniile oamenilor.

E greu să citești așa ceva și extrem de trist, cu atât mai mult cu cât știi că acele lucruri s-au întâmplat cu adevărat. Cu toate că am citit, realizez că nici măcar nu pot să îmi închipui prin ce a trecut Allende și mă întreb cum/dacă/în ce măsură a depășit tragedia. Am Suma zilelor, continuarea acestui volum, în care, din câte am înțeles, Isabel Allende povestește ce s-a întâmplat după evenimentele din Paula. Păcat că nu știu când o să apuc să o citesc.

Țara mea inventată – Isabel Allende

Posted on

tara-mea-inventata1Se știe deja că am format o pasiune arzătoare pentru Isabel Allende și că mi-am propus să îi citesc toate cărțile. Mă gândesc chiar să încerc să citesc una în spaniolă la un moment dat, numai ca să văd cum e limbajul original.

Țara mea inventată nu era pe lista priorităților în ceea ce îi privește cărțile, dar Oana parcă mi-a spus că ar trebui să o citesc ca să o cunosc mai bine pe autoare. Având în vedere că îmi dădusem de ceva vreme seama că Allende trebuie să fie o femeie foarte interesantă pe care mi-ar plăcea să o cunosc, am zis că sugestia a picat la țanc, așa că am cerut-o pentru recenzie. Micuță și cu un scris nu chiar mărunt, am terminat-o în mai puțin de trei zile, lălăindu-mă.

Așa cum mă așteptam, mi-a plăcut enorm. Având limbajul elegant și totodată natural cu care m-am obișnuit deja până acum, acest mic volum de memorii m-a prins de la început și aș fi vrut să aibă măcar vreo 400 de pagini în plus. Mie una mi s-a părut întotdeauna fascinant și oarecum o datorie să aflu câte ceva despre viața autorilor pe care îi ador. Îmi place să descopăr legătura dintre destinul lor și ceea ce scriu și măsura în care cele două se întrepătrund. Țara mea inventată e revelatoriu din acest punct de vedere.

M-a fascinat să descopăr familia din care face parte, pe care ea însăși o consideră excentrică. Înțeleg acum de unde își inspiră personajele, iar, pentru că am aflat că nu se sfiește deloc să își introducă rude în romanele ei, sunt și mai curioasă să le citesc. Am aflat de exemplu, ceea ce nu știam, că de fapt Casa spiritelor a apărut ca o scrisoare pentru bunicul ei, scrisoare în care își rememorează țara și familia. Se pare că face asta destul de des și în multe volume (știu de vreo patru până acum), iar curiozitatea și determinarea mea cresc exponențial.

Personalitatea ei e cea care m-a uimit cred cel mai tare. Plină de contradicții, dar și de o originalitate aparte, îmi e greu să spun că am înțeles-o. Mi-am dat totuși seama că la baza ființei sale stă o dragoste profundă pentru ceea ce a lăsat în urmă și o anumită tendință de a nu da drumul trecutului, pe care l-a îmbrățișat cu ardoare și la care continuă să se întoarcă.

Superbă carte. Citiți-o.

Am primit această carte de la Libris, librărie online unde puteți găsi o multitudine de cărți online, dar și cărți în limba engleză.

Eva Luna – Isabel Allende

Posted on

rhwascz

Isabel Allende, EVA LUNA, traducere de Cornelia Rădulescu, Editura Humanitas, 2006

Aceasta este cea de-a treia carte de Isabel Allende pe care o citesc și decizia mea de a-i cumpăra și citi toate romanele s-a cimentat deja de la prima.

La fel ca INES A SUFLETULUI MEU și CAIETUL MAYEI, EVA LUNA spune povestea unei femei cu o viață nu tocmai ușoară, dar plină de hotărâre, energie și putere. Așa cum mă așteptam deja, nu are cine știe ce acțiune, se pare că lui Allende nu îi prea pasă de acest aspect, dar, cu toate acestea, nu i-am … CONTINUAREA AICI

Caietul Mayei – Isabel Allende

Posted on

caietul-mayei_1_fullsizeE a doua carte de Isabel Allende pe care o citesc și, deși nu pot spune că mi-a plăcut chiar atât de mult ca Ines a sufletului meu, tot mi-a plăcut foarte mult.

Primul lucru care îmi vine în minte acum, când mă gândesc la ea, e faptul că romanul acesta a reușit cumva să mă prindă și să fie foarte interesant deși evenimentele și personajele descrise nu sunt deloc ieșite din comun. Este vorba despre o fată care, după o traumă, ajunge să bea și să se drogheze, de aici lucrurile înrăutățindu-se din ce în ce mai tare. Povești de genul au existat și o să existe mereu cu duiumul.

Cu toate astea, e scrisă atât de frumos și unele personaje sunt atât de drăguțe că după câteva pagini îți dai seama că nu îți vine să o mai lași din mână. Mie personal nu mi-au plăcut foarte mult părțile în care se vorbea despre viața ei în Las Vegas  – ceea ce se întâmpla în Chiloe mi s-a părut mult mai interesant, deși era, în mod ciudat, mult mai lipsită de evenimente.

Un lucru care mă atrage la cele două cărți scrise de Allende pe care le-am citit e felul în care privește ea femeia și viața ei. E ciudat, nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă atragă o carte sau un autor datorită curiozității în privința modului în care vede ceva. Poate vârsta e de vină, cine știe? Oricum, mă face să vreau să îi citesc în continuare romanele și asta e suficient pentru mine. (nu e deloc singurul motiv, sper că ați înțeles asta)

Oricum, eu vă recomand să citiți ceva de Isabel Allende, orice ar fi. Eu una am de gând să citesc tot ce prind, nici măcar nu mă mai gândesc că ar putea să mă dezamăgească.

Ines a sufletului meu – Isabel Allende

Posted on

Recunosc că am trișat puțin cu această carte. Isabel Allende se afla pe un bilețel din paharul meu, dar nu am ajuns să o încerc pentru că am extras biletul, ci doar 978-973-689-291-2pentru că eram la bibliotecă cu un chef fantastic de a lua ceva, iar cărțile ei se aflau pe unul din rafturi. Cu toate astea, tot la categoria cărților din bitele o să pun recenzia. My blog, my rules.

Nu am pornit cu nicio prejudecată atunci când am luat cartea, deși recunosc că apoi, când am citit pe undeva că Isabel Allende are elemente de realism magic în cărțile ei am simțit o ușoară îngrijorare. Asta până când am citit prima pagină. Și m-am îndrăgostit. Mi se întâmplă atât de rar ca o carte să îmi placă enorm încă de la oprima pagină că nici nu mai țin minte când s-a întâmplat ultima oară. Felicitări, Allende!

Încă nu îmi dau seama ce naiba mi-a plăcut atât de mult. Descrierea de pe ultima copertă spune că este vorba despre o femeie din secolul XVI care pleacă din Spania în Lumea Nouă și pune bazele statului Chile. Nu sună prea tentant, nu? Pentru mine în mod sigur nu sună și bine am făcut că nu am citit asta la bibliotecă, că sigur nu o mai luam. Totuși, e foarte frumoasă. Foarte.

Să fie oare amestecul superb de istorie, ficțiune, dragoste, război și violeță? Posibil. Faptul că e scrisă la persoana I, din punctul de vedere al lui Ines Suarez, și că e scrisă foarte bine? Posibil și asta. Faptul că te îngrozește, uimește, emoționează, uneori toate în aceeași pagină? Da, e posibil și asta? Să fie oare naturalețea cu care Ines prezintă tot ceea ce s-a întâmplat? Din nou, tot ce-o posibil.

Orice ar fi, Isabel Allende, you lucky woman, mi-ai atras atenția într-un mare fel. Vineri o să trec pe la bibliotecă și, cumva, am presentimentul că măcar încă o carte de-a ta.

(Uitați-vă, vă rog, ce bine arată cartea. Apoi uitați-vă cum arată și celelalte cărți ale ei.)

P.S. Ines Suarez chiar a existat. Și chiar a fost badass.