RSS Feed

Tag Archives: Fictiune

Nu plange sub clar de luna – Heather Davis

Posted on

Da, am citit si minunea asta. Dupa ce „Climate” m-a omorat de tot, aveam nevoie de ceva care sa nu imi solicite intelectul si titlul cartii asteia sugereaza ca exact asta face.

E cliseica, previzibila si cu unele din cele mai proaste dialoguri pe care le-am intalnit pana acum. Tipei i-a murit mama, iar tata s-a recasatorit cu o femeie superficiala ce nu o place si care o trimite intr-o tabara de reeducare. Acolo se indragosteste de tipul misterior ce ascunde ceva (e varcolac) si se imprieteneste cu o fata ce nu are prea multi prieteni si careia ii e greu sa se adapteze. Frumos sau ce?

Ziceam de dialoguri. Cele dintre ea si varcolac. Nu au pic de sens si sunt atat de nerealiste incat te apuca rasul. Exemplu: Austin (asta e tipul) ii marturiseste ca e varcolac. Reactia ei: „Poftim? l-am privit eu uimita. Vorbesti serios? Baiete, n-ai cum sa fii varcolac! Creaturile astea-s inventate cu siguranta, fraiere! Vreau sa spun… cu exceptia filmului in care un barbat-lup era indragostit de o vampirita.”. Ati citit vreodata ceva mai stupid? Eu una nu. Cumva, am senzatia ca oamenii reali ar reactiona oricum, numai asa nu. Mai e si tradusa ca naiba (sau poate ca asa e scrisa in engleza, nu stiu).

Actiunea progreseaza asa cum se asteapta oricine: e previzibila, fara chestii care sa te incite sau sa te prinda. Nu mi-a placut nici macar de Austin, ceea ce spune multe. Mie intotdeauna imi plac personajele masculine.

Cu toate astea, tocmai faptul ca e atat de usoara si penibila ma face sa nu regret ca am citit-o si sa vreau si volumul urmator. Nu pot citi doar carti grele si mari, care sa ma solicite in toate felurile posibile. Nimeni nu poate. Asa ca, din cand in cand, am nevoie si de asa ceva. Din pacate, totusi, nu pot sa v-o recomand.

Reclame

Orasul bantuIT – Stephen King

Posted on

Asa cum stiu foarte bine toti cei care ma cunosc, sunt o foarte, foarte mare fana a lui Stephen King. Am citit majoritatea cartilor lui publicate in Romania si inca nu am gasit una care sa nu imi placa. Sincera sa fiu, nici nu cred ca o sa se intample.

“Orasul bantuit” este chiar prima carte scrisa de el pe care am citit-o. Ma mir si acum de curajul meu – nu se intampla des sa imi cumpar o carte atat de mare (si scumpa la vremea respectiva) fara sa stiu absolut nimic despre autor. Asa s-a intamplat si nu am regretat deloc.

Roman de groaza la cel mai inalt nivel, in centrul acestuia se afla un grup de copii si o entitate malefica ce ia, de cele mai multe ori, forma unui clovn ce traieste in sistemul de canalizare al orasului. Actiunea se petrece pe o durata mare de timp, osciland intre anii ’50 si ’80, pe parcursul celor 30 de ani personajele luptandu-se si fiind terorizate de acea entitate. Mai multi copii sunt gasiti mortis au sunt dati disparuti, inclusive fratele mai mic al lui Bill Denbrough. Astfel se declanseaza actiunea. La fiecare 27 de ani, crimele sporesc, culminand cu un masacru.

La fel ca in “Cimitirul animalelor”, si aici dam de groaza pura, nemachiata si care te face sa iti inghete sangele in vene. Te sperie, dar este atat de fascinanta si de bine scrisa, incat pur si simplu nu poti sa o lasi din mana.

Stilul de scriere este acela cu care ne-a obisnuit deja Stephen King. Realist, fara false pudori, clar, onest si la obiect. Nu ascunde nimic, nu se teme de cuvinte si nu mascheaza realitatea. Credibilitatea romanului creste si datorita personajelor. Destul de multe fata de celelalte romane pe care le-am citit, ele sunt analizate si prezentate cu atentie, astfel incat ajungi repede nu doar sa te obisnuiesti cu ele, dar si sa le intelegi si sa ai chiar senzatia ca sunt persoane adebarate, prieteni de-ai tai pe care ii cunosti de o viata si care nu au niciun secret fata de tine.

“Orasul bantuit” te invata multe: despre iubire, prietenie, onestitate, curaj, determinare si groaza la cel mai inalt nivel. Acesta este unul din multele farmece ale operelor lui King: nu se axeaza doar pe elementul de groaza. Subtil si cu mult talent, abordeaza mai multe teme si le imbina asa cum numai el stie, facandu-te sa le vezi ca pe un tot unitar.

Nu va speriati de marimea cartii, merita fiecare pagina.

Anna cu ochii verzi (II) – Sveva Casati Modignani

Posted on

Pe la inceputul volumului am zis ca nu imi place la fel de mult ca primul, dar acum nu mai sunt asa sigura de asta.

Anna se afla acum in prim plan, desi la inceput sunt dedicate aproape 300 de pagini Mariei, mama sa. Sincer, nu stiu care mi-au placut mai mult, dar pot spune ca personajele sunt bine construite, cu o anume subtilitate care m-a impresionat in mod placut. Maria si Cesare sunt preferatii mei, desi nici Anna nu lasa de dorit.

Din nou, am intalnit la inceput cateva dialoguri cam penibile, si anume cele dintre Maria si Nemesio. Se potriveau foarte bine personajului, dar dulcegariile nu au reusit niciodata sa ma impresioneze, ba din contra. Mai mult, mi se pare absolut ridicol sa te culci cu un tip a doua zi dupa ce l-ai vazut prima oara, ducandu-te cu o totala lipsa de precautie la el acasa. Ce urmeaza e chiar si mai de neinteles pentru mine, dar, din nou, se portriveste caracterului lor. Nu si mie.

Pe Cesare in schimb l-am inteles de la cap la coada, desi a fost la un moment dat o anume chestioara -despre care nu voi spune nimic- care m-a nedumerit putin, dar careia i-am dat azi de cap, cand am si terminat cartea. Nu ma asteptam la asta, credeam de fapt exact contrariul si ma revoltasem putin pentru el, dar se pare ca nu era nevoie.

Sfarsitul romanului este si el bun: prevede un viitor stralucit, dar o lasa totusi inca o data pe Anna cu intrebari despre el. Am cautat acum sa vad daca mai sunt si alte carti scrise de ea publicare in Romania, si mai sunt cateva. Am de gand sa le citesc si pe ele, pentru ca, bazandu-ma pe experienta „Annei cu ochii verzi”, o sa merite din plin.

Sfat: cumparati-va cartea, e extrem de ieftina si o sa va placa!

Anna cu ochii verzi (I) – Sveva Casati Modignani

Posted on

M-am chinuit mult sa pun mana pe cartea asta. Am pus ochii pe ea pentru ca era foarte ieftina si imi placea coperta, asa ca de ce sa nu mi-o cumpar? Nu au avut insa pe stoc, asa ca a trebuit sa astept ceva pana sa reusesc in sfarsit sa o am.

Acum doua sau trei zile am inceput sa o citesc, fara sa stiu nimic despre ea, decat ca personajul principal e o tipa pe nume Anna, care are ochii verzi. Buna deductie, nu? Mi-a placut inca de la inceput, desi erau unele cuvinte care ma iritau putin, cum ar fi „falus” si „membru”. Dupa aceea ori nu au mai aparut, ori am fost eu atat de prinsa de carte incat nu le-am mai observat.

Cartea incepe cu Anna la inmormantarea tatalui sau in anii ’80, apoi suntem dusi in 1914, cand incepe povestea acestuia, pentru a ne intoarce pentru ultimele pagini din nou in 1980.

Imi place enorm Cezare, tatal Annei si sper sincer sa mai citesc despre el si in a doua parte a romanului. E genul de personaj dupa care ma dau eu in vant, desi exact in varianta asta nu l-am mai intalnit pana acum. Despre Anna nu stiu ce sa spun, nu se ofera mai deloc informatii despre ea, avand in vedere ca apare atat de putin.

Cumva, cartea mi-a amintit putin de Stieg Larsson: scrisa de altcineva, ar fi cliseica si neverosimila. Steva Casati reuseste insa sa faca intamplarile plauzibile, nu iti trece nicio secunda prin cap ca asa ceva nu ar fi posibil. Nu am cum sa nu apreciez asta. Nimic nu e tras de par, nimic nu m-a indemnat sa fac vreo remarca negativa.

Tanara mireasa – Madeleine Wickham (Sophie Kinsella)

Posted on

Dupa ce m-am deprimat citind „Revolta”, am zis ca am nevoie de ceva usor si dragut ca sa imi treaca. Si ce poate fi mai potrivit decat o carte din colectia Chic? Nimic.

„Tanara mireasa” este despre o femeie, Milly, care cu cateva zile inainte de nunta isi da seama ca faptul ca e deja maritata cu altul ar putea fi o problema. Altfel spus, cartea este despre o cretina. Nu pot sa o spun mai frumos si, daca nu e deja evident, o sa explic de ce. Tipa asta s-a casatorit acum 10 ani cu un barbat gay care avea nevoie de casatoria asta pentru viza. Fiecare si-a vazut apoi de viata lui, nu s-au mai intalnit niciodata. Au inceput formalitatile de divort, dar, dupa ce i-a trimis lui Allan (asa il cheama pe primul sot) actele, nu s-a mai auzit nimic de el si divortul a ramas asa. Adica nu s-a infaptuit. Tipa e acum logodita, are nunta in cateva zile, dar nu i-a trecut nicio clipa prin cap sa ii spuna fraierului sau ca, fiind deja maritata, o sa fie probleme. Nu. Crede ca e doar „o problema tehnica” si ca, deoarece nunta aia nu a avut nicio semnificatie sentimentala, nu inseamna nimic si poate fi ignorata. Nimeni nu trebuie sa stie. Eu inteleg sa fi prost, dar nici chiar asa. Asta a intrecut limitele prostiei si da deja in cretinism.

De parca asta nu ar fi fost de ajuns ca sa ma enerveze, Kinsella s-a gandit sa abordeze si o tema delicata, ai anume a homosexualilor. Nu vreau sa detaliez si sa imi expun aici parerile, dar trebuie sa mentionez ca o tipa ii spune unuia gay ca ar trebui sa isi expuna „pacatul” la biserica, in fata tuturor, si apoi sa mearga la un doctor care sa il vindece. Am crezut ca o sa rup cartea cu dintii.

Din fericire pentru creierul meu, chestiile astea au fost doar in prima parte a cartii. Apoi a devenit draguta si trista si am stat pana la 5 dimineata ca sa o termin. Si am si plans la ea. Din nou, nothing new here.

Revolta – Suzanne Collins

Posted on

Aseara m-a apucat un chef fantastic de citit, asa ca exact asta am facut pana la 4 jumate dimineata. Nu am terminat atunci cartea, desi nu mai aveam mult din ea, dar se pare ca mai exista totusi ceva ratiune in mine, care sa ma convinga ca ar cam fi totusi cazul sa ma culc. Asa ca am terminat azi cartea. Adica acum vreo 5 minute.

Nici nu stiu de unde sa incep. Spunand ca volumul asta mi-a placut mai mult decat celelalte? Ca abia acum inteleg de ce toata lumea e innebunita dupa carti? Ca innebunesc cand citesc pe spate ca Suzanne Collins si J. K. Rowling sunt puse la acelasi nivel cu Stephenie Meyer? Da, toate astea merita spuse.

Am plans. Surprinzator, nu? M-a emotionat discutiile lui Katniss cu Peeta si, mai mult decat orice, mortile. Suzanne are acceasi manie de a ucide personaje minunat ca George Martin si Rowling. Nu o sa dau spoilere, dar vreau totusi ca cei care au citit seria sa ma inteleaga. Din cele 3 personaje simpatice care mor, una anume m-a facut sa vreau sa imi bag unghia-n gat: cea a persoanei de varsta mijlocie (comparativ cu ceilalti doi). Nu. Nu. Nu. De ce? De ce mama dracului a simtit nevoia sa faca asta??? Era personajul meu preferat si s-a ales praful si pulberea de el. Imi bag piciorul. Numai in „Harry Potter” m-am mai simtit asa.

Trecand peste, cel mai surprinzator lucru e ca am ajuns in sfarsit sa o inteleg pe Katniss. Nu m-am enervat pe ea nici macar o data, si asta spune multe, avand in vedere ca la primul volum asta e o regula. Am reusit cumva sa ma pun in locul ei si sa realizez ca in mod sigur eu as fi reactionat mult mai urat. Incoparabil. Ba mai rau, m-a iritat Gale.

Ultimul volum din seria a reusit sa imi dea peste cap parerea despre ea. Concluzia? Me gusta mucho. Si, avand in vedere ca eu am cartile in editia oribila din imagine, am de gand sa fac cumva sa mi le cumpar in cea frumoasa. Si in chea la fel de frumoasa in engleza. Because I can!

Dansul dragonilor – George R. R. Martin

Posted on

Uite ca am terminat si „Dansul dragonilor”. Ma simt ciudat. Am inceput seria prin iarna si de atunci, intr-un fel sau altul, a fost mereu una din preocuparile mele. Si acum gata, cel putin pentru cativa ani.

Volumul asta a fost parca cel mai complicat, si, avand in vedere despre cine vorbim, asta spune multe. Apar si mai multe personaje (cum naiba nu se incurca????), si mai multe fire narative si mult mai multe conflicte si comploturi. Indiferent ce ai face, tot nu poti sa ii ti minte pe toti. Eu citeam azi prologul si in tot timpul asta ma gandeam cine mama naibii e Randyll Tarly. A trebuit sa o sun pe Crista sa ma lamureasca, ca eu una nu am putut cu niciun chip sa ii dau de cap. Si astad upa 5 volume imense.

Personajele se schimba mult, si asa face si parerea mea despre ele. Jon imi place tot mai tare (mi-a placut mereu de el), pe Victarion am ajuns sa il detest si sa vreau sa moara, desi in „Festinul ciorilor” mi-a placut, Tyrion isi pierde putin din farmec si Melisandre devine mai umana, mai simpatica. Nu poti sa nu te gandesti ce o sa se intample de acum incolo cu ele, poate o sa ajung sa il detest pe Jon, cine naiba stie ce ii poate trece lui Georgilica prin cap?

Cei care, spre deosebire de mine, nu au facut prostia de a citit tot felul de chestii pe net, o sa aiba o mare, maaaaaaare supriza in legatura cu un personaj nou aparut. Am presentimentul ca, desi nu se pune prea mult accentul pe el, o sa aiba o importanta foarte mare si, sincer, si sper sa fie asa. Me gusta.

Si acum si partile nasoale. Unele capitole sunt destul de plictisitoare si parca sunt de umplutura. Dar, avand in vedere ca vorbim de Martin, nu ai cum sa stii ce are importanta si ce nu. Sfarsitul e insa cel mai rau: soarta multor personaje e lasata in coada de peste. Nu o sa va spun despre cine este vorba si ce se intampla cu ei, dar nu pare a fi de bine. Chiar deloc. Iar placerea si frecventa cu care Georgel omoara personajele nu prevede nimic bun pentru ele.

Si acum, desi am mai spus asta, trebuie sa o fac din nou: CITITI SERIA!