Flux RSS

Tag Archives: Fantasy

Nu plange sub clar de luna – Heather Davis

Posted on

Da, am citit si minunea asta. Dupa ce „Climate” m-a omorat de tot, aveam nevoie de ceva care sa nu imi solicite intelectul si titlul cartii asteia sugereaza ca exact asta face.

E cliseica, previzibila si cu unele din cele mai proaste dialoguri pe care le-am intalnit pana acum. Tipei i-a murit mama, iar tata s-a recasatorit cu o femeie superficiala ce nu o place si care o trimite intr-o tabara de reeducare. Acolo se indragosteste de tipul misterior ce ascunde ceva (e varcolac) si se imprieteneste cu o fata ce nu are prea multi prieteni si careia ii e greu sa se adapteze. Frumos sau ce?

Ziceam de dialoguri. Cele dintre ea si varcolac. Nu au pic de sens si sunt atat de nerealiste incat te apuca rasul. Exemplu: Austin (asta e tipul) ii marturiseste ca e varcolac. Reactia ei: „Poftim? l-am privit eu uimita. Vorbesti serios? Baiete, n-ai cum sa fii varcolac! Creaturile astea-s inventate cu siguranta, fraiere! Vreau sa spun… cu exceptia filmului in care un barbat-lup era indragostit de o vampirita.”. Ati citit vreodata ceva mai stupid? Eu una nu. Cumva, am senzatia ca oamenii reali ar reactiona oricum, numai asa nu. Mai e si tradusa ca naiba (sau poate ca asa e scrisa in engleza, nu stiu).

Actiunea progreseaza asa cum se asteapta oricine: e previzibila, fara chestii care sa te incite sau sa te prinda. Nu mi-a placut nici macar de Austin, ceea ce spune multe. Mie intotdeauna imi plac personajele masculine.

Cu toate astea, tocmai faptul ca e atat de usoara si penibila ma face sa nu regret ca am citit-o si sa vreau si volumul urmator. Nu pot citi doar carti grele si mari, care sa ma solicite in toate felurile posibile. Nimeni nu poate. Asa ca, din cand in cand, am nevoie si de asa ceva. Din pacate, totusi, nu pot sa v-o recomand.

Dansul dragonilor – George R. R. Martin

Posted on

Uite ca am terminat si „Dansul dragonilor”. Ma simt ciudat. Am inceput seria prin iarna si de atunci, intr-un fel sau altul, a fost mereu una din preocuparile mele. Si acum gata, cel putin pentru cativa ani.

Volumul asta a fost parca cel mai complicat, si, avand in vedere despre cine vorbim, asta spune multe. Apar si mai multe personaje (cum naiba nu se incurca????), si mai multe fire narative si mult mai multe conflicte si comploturi. Indiferent ce ai face, tot nu poti sa ii ti minte pe toti. Eu citeam azi prologul si in tot timpul asta ma gandeam cine mama naibii e Randyll Tarly. A trebuit sa o sun pe Crista sa ma lamureasca, ca eu una nu am putut cu niciun chip sa ii dau de cap. Si astad upa 5 volume imense.

Personajele se schimba mult, si asa face si parerea mea despre ele. Jon imi place tot mai tare (mi-a placut mereu de el), pe Victarion am ajuns sa il detest si sa vreau sa moara, desi in „Festinul ciorilor” mi-a placut, Tyrion isi pierde putin din farmec si Melisandre devine mai umana, mai simpatica. Nu poti sa nu te gandesti ce o sa se intample de acum incolo cu ele, poate o sa ajung sa il detest pe Jon, cine naiba stie ce ii poate trece lui Georgilica prin cap?

Cei care, spre deosebire de mine, nu au facut prostia de a citit tot felul de chestii pe net, o sa aiba o mare, maaaaaaare supriza in legatura cu un personaj nou aparut. Am presentimentul ca, desi nu se pune prea mult accentul pe el, o sa aiba o importanta foarte mare si, sincer, si sper sa fie asa. Me gusta.

Si acum si partile nasoale. Unele capitole sunt destul de plictisitoare si parca sunt de umplutura. Dar, avand in vedere ca vorbim de Martin, nu ai cum sa stii ce are importanta si ce nu. Sfarsitul e insa cel mai rau: soarta multor personaje e lasata in coada de peste. Nu o sa va spun despre cine este vorba si ce se intampla cu ei, dar nu pare a fi de bine. Chiar deloc. Iar placerea si frecventa cu care Georgel omoara personajele nu prevede nimic bun pentru ele.

Si acum, desi am mai spus asta, trebuie sa o fac din nou: CITITI SERIA!

Festinul ciorilor – George R. R. Martin

Posted on

Veste mare, oameni buni, am terminat „Festinul ciorilor”. Citind-o, am observat ca la inceputul fiecarui volum de Martin, citesc parca mai mult din obligatie, fara sa imi placa cu adevarat. Cam de la jumatate se schimba lucrurile: imi intru in ritm si ajung sa o citesc din nou din placere. Se poate sa fi gasit si explicatia: nu am citit niciun volum imediat dupa celalalt si uit mereu cea mai mare parte a personajelor. Si acum ma incurc intre Tully, Tarly si Tyrell. Cat despre castele si cetati, nici nu ma vorbesc. Noroc ca o sa primesc in curand „Dansul dragonilor” si o sa pot sa il citesc pana nu uit din nou tot ce mi-am amintit pana acum.

Mi-a placut mult, din motive simple: pentru are punctele de vedere ale lui Cersei si Jaime. Pe el il plac mult si imi face o adevarata placere sa vad cum e el de fapt si cat de mult detesta sa fie numit Regicidul. Pe Cersei o detest din inima si, ori de cate ori citesc ceva despre ea, incep sa ma rog la ceruri ca lui Martinica sa ii vina minunata idee a o macelari. Cat mai umilitor si mai dureros cu putinta, daca se poate.

Le-am dus dorul lui Tyrion si lui John, pentru ca si de ei imi place tare mult, dar o sa ii intalnesc din nou in Dans, asa ca banuiesc ca e in regula. In mod surprinzator, nu mi-a placut deloc punctul de vedere al lui Brienne, desi de ea imi place. Era plictisitor si citeai mai ales despre cat de hotarata e ea sa o gaseasca pe Sansa si sa nu ii tradeze increderea lui Jaime. Noroc ca pe la sfarsit se mai intampla cate ceva si cu ea, ca altfel nici nu cred as mai fi citit.

Nu pot spune ca are prea multa actiune, dar se intampla multe lucruri interesante si apar o multime de personaje noi care mai improspateaza putin cartile. Nu imi amintesc numele lor, evident, dar se pare ca lordul din Dorne si familia lui sunt mai importanti decat as fi crezut, avand in vedere ca pana acum nici macar nu au aparut.

Sunt in ceata cu destul de multe lucruri si am senzatia ca nu o sa le lamuresc prea curand, dar what the hell? Asta este farmecul seriei, de fapt. Nu stii niciodata ce minuni o sa mai scoata Martin din barba lui epica.

Brisingr – Christopher Paolini

Posted on

Nu-mi surade prea des norocul, dar se pare ca de data asta a facut-o: am gasit la biblioteca si volumul trei din „Mostenirea”, pe care tocmai l-am terminat. Yeeeeeee!

Nu a fost la del de palpitant si de interesant ca al doilea volum, l-as asemana mai degraba cu primul. Razboiul dintre vardeni si armatele lui Galbatorix continua, Eragon luptand acum pe mai multe fronturi. Se implica in politica piticilor, dar nu rupe legatura nici cu elfii.

Nu se intampla nimic iesit din comun in primele trei sferturi ale cartii, dar ultimul sfert cuprinde multe intorsaturi de situatie. Din nou, I kind of ruined it citind dinainte pe net despre personaje (ar trebui sa incetez odata, strica mult din farmec), dar pentru cei suficient de destepti incat sa nu faca asta va fi surprinzator. Aflam lucruri noi despre dragoni, Galbatorix si insusi Eragon, lucruri ce vor fi decisive in ultimul volum.

Exista ceva ce trebuie sa spun, ceva de care mi-am dat seama abia la volumul trei, desi am simtit asta probabil de la inceput: ma cam irita Saphira. E un dragon, e badass, inteleapta si toate cele, dar mi se pare mult prea plina de sine. Inteleg ingamfarea, dar doar atunci cand autorul reuseste sa o scrie bine si sa nu o faca enervanta. Nu cred ca don’sorul Paolini a reusit sa faca asta, cel putin nu pentru mine. Sper sa se intample ceva care sa ii arate Saphirei ca nu e chiar miezul din dodoasca, asa cum ar spune Badea.

Brisingr. Numai mie imi place cum suna? Am omorat-o pe Crista cu nenumaratele dati in care am spus cuvantul asta pe o tonalitate joasa, pe care as fi vrut-o badass, dar care e oricum numai asa nu. BRISINGR! Zici ca e o vraja din Harry Potter.

A mai citit cineva seria asta? Am senzatia ca nu prea, nu stiu de ce.

Eragon II – cartea primului nascut – Christopher Paolini

Posted on

Azi noapte, la ora 4, am terminat de citit si volumul doi din „Mostenirea” siiiiiiii…….. e mult, mult, muuuuuuuuult mai bun decat primul. Stilul de scris s-a imbunatatit considerabil, acum fiind mult mai usor de citit decat in primul.

Actiunea e si ea mai palpitanta si mult mai interesanata. Eragon, Arya, Saphira si Orik se duc la elfi pentru antrenament. Trei sferturi din actiunea cartii se petrece acolo, dar nu am avut deloc timp sa ma plictisesc. Am aflat lucruri interesante despre istoria si traditiile lor si chiar cateva despre pitici si dragoni. Apar personaje noi, Oromis si Glaedr, care sunt extrem de importanti si a caror aparitie o sa va surprinda probabil la fel de mult ca pe mine (nu o sa va spun care e treaba cu ei, ar fi un spoiler urias si v-ar strica placerea lecturii).

Un mare plus e reprezentat de faptul ca accentul nu mai este pus doar pe Eragon si Saphira. Autorul alterneaza capitolele despre el cu cele despre Nasuada si Roran, cei doi devenind cu adevarat importanti. A ajuns sa imi placa foarte mult de Roran si mi se pare ca e cel mai uman personaj din carte. Spre deosebire de varu-su, nu are idei preconcepute ridicole despre ce trebuie sa faci ca sa supravietuiesti, dar nu este nici un tip nemilos si crud. Din punctul meu de vedere, asa ar trebui sa fie si Eragon.

Eragon se schimba mult in volumul asta, din toate punctele de vedere. E mai matur si mai responsabil si nu se mai avanta cu capul inainte in toate prostiile. Mi-a placut mai mult de el decat in primul volum si l-am inteles mai bine. Problema mea e cu Saphira. Nu stiu de ce, dar nu ma atrage nimic la ea si, fiind un dragon, m-as fi asteptat sa o fac. O fi autorul de vina, oi fi eu, habar nu am, cert e ca nu imi place.

Spre final aflam un lucru care sunt convinsa ca m-ar fi facut sa cad din pat daca nu as fi stiut deja de pe net despre el. Stiu ca lucrul acela nu este complet adevarat (tot din cauza internetului), asa ca daca cititi si voi cartea si ajungeti acolo, nu luati chiar de buna noutatea.

Abia astept sa pun mana pe urmatorul volum, desi asta s-ar putea sa dureze ceva, avand in vedere ca nu e chiar ieftin, iar la biblioteca nu este. VOlumul acesta s-a terminat insa in mijlocul unui razboi, cu multe lucruri lasate in coada de peste, asa ca, cumva, va trebui sa o fac.

Eragon – Christopher Paolini

Posted on

Cand am fost la biblioteca mi-am luat si primul volum din seria „Mostenirea” de Cristopher Paolini, „Eragon”, pe care o vazusem de multe ori, dar nu am simtit nicio nevoie sa o imprumut. Nu stiu ce m-a gasit, dar de data asta am luat-o si, ca de obicei, bine am facut.

Intamplarile au loc intr-un taram numit Algaesia, unde un tanar pe nume Eragon gaseste in padure o piatra ciudata albastra, pe care, desi pare extrem de valoroasa, nimeni nu vrea sa i-o cumpere. Nu dupa mult timp isi da seama ca piatra nu e deloc ceea ce pare si viata lui se schimba complet dupa. Daca in bine sau in rau, eu una nu m-am prins inca.

Mi-a fost frica ca o sa imi placa cartea si va trebui sa imi cumpar seria, care nu e chiar asa de ieftina. Surprise suprise: exact asta s-a intamplat :|.

Cartea seamana destul de mult cu Lord of the Rings, dar nu intr-atat de mult incat sa deranjeze. Intalnim elfi, pitici si, in mod evident, dragoni, dar si alte creaturi dubioase precum Umbre sau urgali (sper ca mi-am amintit corect numele).

Personajele nu sunt pe cat de bine construite mi-ar placea, iar Eragon e putin prea scrupulos pentru gusturile mele. Tin minte ca Murtagh ii spune ca el crede ca trebuie sa faci orice ca sa te aperi, iar Eragon e extrem de socat si deranjat de ideea lui, lucru ce mi se pare stupid si imatur din partea lui. Dar apoi ma gandesc ca autorul avea 15 ani cand a scris cartea si incep totusi sa inteleg.

Citind cartea, mi-am dat din nou seama ce ciuda imi e ca Tolkien nu a scris mai bine „Stapanul inelelor”. Mare pierdere.

Concluzie? Va trebui sa imi cumpar seria. In engleza, de pe bookdepository. Dar mai trebuie sa astept pentru ca, din motive necunoscute omenirii, au toate volumele in format paperback cu exceptia volumui doi, care imi trebuie mie neaparat. Eh, noi sa fim sanatosi.

The Darkest Powers: Rafuiala – Kelley Armstrong

Posted on

Am terminat si volumul acesta si sunt atat de incantata ca nici nu stiu ce sa spun, doar ca mi-a placut enorm. A avut mai multa actiune decat celelalte doua, chiar mai multa decat al doilea volum. Sper sfarsit mai ales a fost atat de palpitant ca a inceput sa imi bata inima cum nu mi-a mai batut de ceva timp la o carte.

Personajele au evoluat mult in volumul asta, recuperand pentru stagnarea din primele doua. Chloe e cel mai bun exemplu. Isi da si ea seama ca puterile ei nu sunt cele mai folositoare din lume si o da in bara de destul de multe ori, dar pana la urma gaseste o modalitate de a le folosi cu cap. Devinde si mai prudenta si mai…descurcareata poate. Realizeaza si ea in sfarsit ca in majoritatea timpului a stat ca o floare in glastra, salvata mereu de ceilalti si decide sa schimbe putin lucrurile. Toate felicitarile mele.

Siiiiiiiiiii……. cireasa de pe tort: isi da seama ca e indragostita de Derek. Daaaaaaaaa!!!!!!! Era si cazul, astept asta de la primul volum.

Mi-a placut ata de mult seria incat o sa o pun in topul cartilor mele preferate si o sa incerc sa o conving si pe mademoiselle Crista sa o incerce, ca nu o sa ii pice nimic. Am de gand sa mai citesc carti de Kelley Armstrong, preferabil in engleza. Ooooooooo, the excitement!!!!

The Darkest Powers: Revelatia – Kelley Armstrong

Posted on

Tocmai am terminat de citit si „Revelatia”, al doilea volum din „The Darkest Powers”. Deja stabilisem ca imi place seria, dar volumul asta a fost mult mai bun decat primul.

Se intampla o groaza de lucruri, de la inceput si pana la sfarsit, astfel incat am fost tot timpul in alerta (din cauza asta am si terminat-o asa repede). Nu spun ca celalalt volum a fost plictisitor, doar ca acesta a fost mai bun si mai bogat in evenimente.

Spre fericirea mea, Simon trece cu totul pe plan secundar, Derek fiind acum, in locul lui, in centrul atentiei. O, cat de mult imi place asta. Mi se pare atat de adorabil, cum e el mare si morocanos, dar reusind cu chiu cu vai sa se mai relaxeze putin. Sper totusi ca in ultimul volum o sa reuseasca si el sa devina mai sexi si, above all, sper sa ramana cu Chloe, pentru ca daca nu…. imi bag piciorul.

Un singur lucru nu mi-a placut: grija exagerata a celor doi baieti pentru Chloe. Da, e mica, blonda si cu ochi albastri, dar nu e handicapata. Mi se pare putin insultator si cred ca si ea ar fi trebuit sa protesteze mai mult. Unde e puterea femeilor??

In concluzie? Abia astpet sa vad ce se intampla in volumul 3. Am intrat pe net sa caut ceva informatii despre autoare si am observat inca cateva serii cu titluri asemanatoare. Sunt curioasa daca au vreo legatura sau daca sunt o continuare sau cu totul altceva. Daca stie cineva, il rog sa imi spuna.

The Darkest Powers: Invocarea – Kelley Armstrong

Posted on

Stiu ca seria nu se cheama asa in romana, dar „Fortele raului absolut” sunt penibil rau. Chiar nu pot sa inteleg la ce sa gandesc traducatorii cand fac minunile astea; cred ca ar fi mult mai bine daca pur si simplu nu ar traduce titlurile, decat sa scrie prima prostie care le vine in minte.

Asa. Acum inapoi la oile noastre. Trebuie sa spun ca, din nou, mi-am cumparat seria asta din motivele gresite: arata dragut si era la oferta pe Elefant.ro, asa ca nu stiam la ce sa ma astept. Cat despre plot, stiam doar ca e cu o tipa care vede fantome. Acum ca am terminat-o, pot sa spun ca mi-a placut mult si ca are cateva elemente care m-au surprins intr-un mod pozitiv si la care chiar ca nu ma asteptam.

Personajele sunt mai bine conturate decat in alte carti de genul asta. Chloe, personajul principal, are doar 15 ani, dar este matura pentru varsta ei si cu o intuitie dezvoltata, ceea ce pot sa spun  si despre celelalte personaje. Cel mai mult imi place de Derek, care e un bad boy in toata puterea cuvantului. Cu toate acestea, nu e acel bad boy tipic: are probleme cu acneea, are parul unsuros si cam pute. Parca nici mie nu imi vine sa cred ca am reusit sa imi las putin superficialitatea deoparte pentru el, dar se pare ca exista si minuni.

Plotul este si el bine gandit si interesant, iar felul in care este scrisa atrage cititorul. Singurul lucru care m-a deranjat aici a fost numarul destul de mic de dialoguri – imi place sa vad mult mai multa interactiune intre personaje.

Am senzatia ca ce a scris nu e foarte coerent, dar, avand in vedere ca abia acum 45 de minute m-am trezit, sper sa fiu scuzata. Imediat ma pun sa citesc si volumul doi – nu de alta, dar sunt tare curioasa.

Fior – Maggie Stiefvater

Posted on

Tocmai am reusit sa termin de citit „Fior”, despre care citisem numai lucruri bune. Sincer, chiar nu stiu ce parere sa am despre carte. Prima jumatate mi s-a parut extrem de plictisitoare si chiar mi-a trecut prin cap sa renunt la ea si sa o pun la carti de schimb sau poate sa o ofer ca premiu intr-un concurs. Dar am perseverat in speranta ca o sa se intample ceva si o sa ajunga sa imi placa. Nu pot spune ca s-a intamplat asta. cum nu pot spune nici ca mi-a displacut total. Cred ca cel mai bine ar fi sa spun aspectele pozitive si cele negative, pentru ca am reusit sa identific cateva destul de importante.

Mai intai chestiile negative. In primul rand, primele trei sferturi din carte m-au plictisit ingrozitor. Nu se intampla absolut nimic, doar lalaieli nesfarsite si meditatii asupra iubirii lor, facute de fiecare separat. Mi s-a parut penibil si, mai rau, mi-a amintit putin de Twilight.

Personajele principale sunt destul de prost construite. De obicei, dupa ce citesc un volum, pot foarte usor sa imi dau seama ce ar face un personaj intr-o anumita situatie. Acum nu s-a intamplat asa. De ce? Pentru ca sunt plate, nu se spune absolut nimic despre ele, doar ca Grace nu se pricepe la cititul oamenilor, pe cand Sam da. Atat? Cam da. Ma asteptam la mai mult de la ele si nu cred ca e asa greu sa le oferi naibii ceva personalitate. Un alt lucru care m-a impresionat negativ e faptul ca Grace s-a indragostit de el cand era lup. Cel putin dubios (si din nou imi aminteste de Jacob si Bella). Era sa uit de relatia lor. Dupa ce ajung sa fie impreuna, cei doi se izoleaza complet. Tin minte ca Grace zice la un moment dat ca parca mersul la scoala si vorbitul cu prietenii nu o mai intereseaza. Mi se pare cel putin penibil si chiar ingrijorator, in niciun caz nu suna a relatie sanatoasa.

Asaaaaaa. Acum sa trecem si la ce mi-a placut. Originalitatea este, in mod evident, pe primul loc. Ideea unor varcolaci ce se transforma cand e frig si stau asa jumatate de an mi se pare extrem de buna si de interesanta. Chiar era cazul sa vina cineva cu o idee noua.

Spre final, asa cum am spus, si-a mai revenit putin, in sensul ca s-au intamplat lucruri. Nu ma asteptam la faza cu meningita (sper ca nu e spoiler) si nici la cele cateva capitole in care am crezut ca it’s all over. M-a impresionat intr-un mod placut reactia lui Grace. Nu stiu de ce, dar aproape ca ma asteptam la incercari de suicid sau alte lucruri de genul, dar sper surpriza mea nu a fost asa. Mai mult decat atat, s-a imprietenit cu Isabel, singurul personaj de care chiar imi place. Probabil ca mi-ar fi placut si de Beck daca ar fi aparut mai mult.

Concluzie? Nu stiu. Va trebui sa citesc si urmatorul volum ca sa incerc sa imi formez o parere definitiva, dar nu stiu cum o sa fac asta pentru ca nu prea am de gand sa il cumpar. Poate am noroc si o sa il gasesc la biblioteca. In orice caz, nu o sa las lucrurile asa, e prima carte care ma lasa complet in ceata.