RSS Feed

Category Archives: Politiste

Tăcerea mieilor – Thomas Harris

Posted on

Daca acum cititi articolul asta, inseamna ca ati citit deja recenzia Corinei la Dragonul Rosu, tot de Thomas Harris. Pentru ca noi doua suntem creepy like tacerea-mieilor-9855that, am reusit sa ne sincronizam perfect si sa terminam cartile exact in aceasi seara, si asa ca se cade sa postam si recenziile in acelasi timp pentru seria asta de carti.

Probabil ati vazut deja filmul celebrisim cu acelasi nume, cu Jodie Foster si Anthony Hopkins[atunci cand nu era inca parintele timpului.] Probabil stiti povestea, asa ca nu o sa ma deranjez sa spun prea multe despre ea, dar pentru cei care nu stiu, e cam asa: o agenta FBI in devenire, Clarice Starling, e trimisa, la plesneala, sa ii ia interviu Doctorului Hannibal Lecter pentru ceva studiu neimportant. El o place deosebit de mult si intr-un mod complet creepy. In acelasi timp, un criminal in serie nebun rapeste, killereste si jupuieste femei dolofane prin America. Spoiler: Hannibal eats people. Cine ar fi crezut?

Cartea asta e a doua din seria Hannibal, Dragonul rosu fiind prima din cele patru. Pe aia am citit-o saptamana trecuta, si pentru ca le-am citit la asa o distanta mica una de cealalta, pot sa fac o comparatie destul de buna intre cele doua.

In primul rand, cred ca desi criminalul asta, Buffalo Bill, e mult mai sick decat tipul din Dragonul Rosu, cred ca ala era mai…infricosator? Poate pentru ca se pune foarte mult accent si pe povestea individului ala, si pentru ca sunt foarte mult capitole din punctul lui de vedere, il simti mai prezent si ‚pericolulul’ mult mai acut. Buffolo Bill e mai mult o umbra amenintatoare pentru 80% din carte. Mi-a placut mai mult abordarea mai up-close-and-personal-with-the-killer din Dragonul Rosu.

De Clarice cred ca imi place mai mult decat de Will, dar nu sunt sigura daca imi place de ea sau e doar un fel de solidaritate feminina pentru ca in Dragonul Rosu toate personajele principale sunt tipi si drept rezultate, feminista din mine a fost putin revoltata.

Cred ca e interesant sa observi cum se schimba stilul de scris de la o carte la alta. Din punctul de vedere al scrisului, Dragonul Rosu seamana foarte mult cu seria lui Stieg Larsson. Tacerea Mieilor e…putin altfel. In Dragonul Rosu sarea de la un punct de vedere la altul destul de frecvent, dar in Tacerea Mieilor parca asta se intampla mai rar. Desi sunt treceri la diferite puncte de vedere, in mare, se pastreaza punctul de vedere a lui Clarice. Nu stiu ce sa zic despre asta. Pe de o parte – cititorul se poate identifica cu Clarice mult mai bine decat o facea cu Will si esti mult mai centrat in actiune. Esti socat si oripilat in ca si ea, dar restul „pieselor” povestii iti sunt straine.

Pe de alta parte – Dragonul Rosu facea ceva foarte interesant – pentru ca pendula atat de des intre personaje, pentru ca erau atat de multe capitole din punctul de vedere a ucigasului, puteai sa intelegi si pe el si mai bine. Si nimic nu e mai creepy decat sa privesti prin ochii unui criminal in serie cum omoara pe cineva, cum se indragosteste, cum se enerveaza. Personal, prefer abordarea asta, dar sunt sigura ca foarte multi ar prefera varianta din Tacerea Mieilor.tumblr_m7g6clz79C1rpqqpz

All in all, cred ca mi-a placut mai mult Dragonul Rosu. Poate si pentru ca am vazut Tacerea Mieilor de mii de ori si stiam plotul pe de rost. [Dragonul Rosu l-am vazut o singura data, atunci cand a aparut.] DAR sa nu intelegeti ca Tacerea Mieilor e cumva mai proasta – e o carte foarte buna si un thriller extrem de spooky si tensionat cu o personaje brilliant. Aici e o chestie de gust, si cred ca Dragonul Rosu pur si simplu mi-a apasat mai bine butoanele decat cartea asta. 😀

Maine cred ca ma pun sa citesc Hannibal, dupa ce termin maratonul James Bond pe care mi l-am propus.

 

Reclame

Dragonul Roșu – Thomas Harris

Posted on

dragonul-rosuAm citit Tăcerea mieilor când eram prin clasa a zecea, dacă îmi amintesc bine, fără să știu că face parte dintr-o serie și că e, de fapt, al doilea volum. Am aflat lucrul ăsta de curând și, după ce am văzut și câteva episoade din Hannibal, m-am pus pe citit primul volum, Dragonul roșu.

A fost aproape ca și când aș fi văzut un episod din Criminal Minds (un serial absolut genial, apropo, pe care vi-l recomand cu căldură). Are un criminal absolut diliu care comite niște crime la fel de dilii și de bolnave, care m-ă făceau să exclam din când în când câte un „Extraordinar!”. Din cauza asta, nu o recomand celor care nu suportă lucrurile sângeroase și, ei bine, sick.

Dar nu v-am spus totuși despre ce e vorba. Will Graham, fost agent FBI, este chemat să ajute la soluționarea unui caz ce are în centru un criminal în serie ce omoară familii întregi. Observând că are nevoie de ajutor, acesta i-l cere celebrului Hannibal Lecter, pe care chiar el l-a prins cu ani în urmă, nu fără consecințe. O să sper acum că ași auzit, măcar vag, de numele ăsta.

Cartea e bine scrisă și gândită în așa fel încât să facă cititorul să înțeleagă crimele. Astfel spus, are multe capitole din punctul de vedere al criminalului, prezentându-se de asemenea și povestea vieții acestuia, ca să îți dai mai bine seama cum naiba a ajuns așa de nebun. Dacă mă întrebați pe mine, nu a avut nici pe departe atât de multe traume încât să explice, măcat parțial, nebunia lui.

Mi-a plăcut, de asemenea, că îți permite să intri în lumea investigatorilor. M-a uimit de-a dreptul să văd câte lucruri trebuie făcute unei scrisori, de exemplu, pentru a aflat date despre cel care a scris-o și, mai ales, cât de multe sunt de fapt datele acelea. M-au făcut să realizez cam cât de ușor ar fi să te prindă dacă ai comite o crimă și nu ai fi suficient de atent.

Pe de altă parte, însă, mi s-a părut uneori că lucrurile nu sunt explicate așa cum trebuie. Mă refer aici la deducțiile lui Will, care sunt lăsate la stadiul inițial: el spune în câteva cuvinte, printr-o deducție extrem de încâlcită, ce crede și gata. Știu că nu pare mare lucru, dar e frustrant, pentru că simți nevoia altor explicații, care însă lipsesc cu desăvârșire.

Recenzia celui de-al doilea volum o să fie scrisă de Crista.

O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog-Brașoveanu

Posted on

lizRodica din nou! Știam eu că vă era dor de ea și de Melania!

Cartea asta, deși considerabil mai mare decât celelalte cărți cu Melania Lupu, are surprinzător de puține capitole cu ea, lucru care vouă probabil că nu vi s-ar părea demn de remarcat, dar pentru mine a fost, pentru că am o pasiune eternă pentru ea și aș fi vrut să citesc mai mult despre ea.

Compensează însă prin poveste. Un bărbat extraordinar de atrăgător și fără scrupule este asasinat. Există cinci suspecți, fiecare susținând că el sau ea l-au omorât. În consecință, spre deosebire de celelalte romane polițiste pe care le-am citit, maiorul Cristescu trebuie să demonstreze fiecăruia că minte și să demonstreze că nu ei (adică măcat 4 dintr ei) nu l-au omorât pe Dragu.

Ca de obicei în cărțile Rodicăi, personajele ies cel mai mult în evidență. Avem dubioși până la Dumnezeu și înapoi, dar credibili toți și mai mult decât interesanți. Fiecare dintre ei are motive foarte bune să îl omoare pe Dragu, așa că e practic imposibil să îți dai seama cine e de fapt vinovatul.

Sfârșitul mă îngrijorează foarte tare. Deși am citit toate cărțile cu Melania, I can’t remember for the life of me dacă ăsta e ultimul din serie sau nu. Spun asta pentru că Melania intră într-un necaz mai mult decât mare, atât de mare încât maiorul Cristescu spune, în ultima pagină, „Adio, Melania…”. Ce se întâmplă??? Noroc că mai am în bibliotecă și Dispariția statuiii din parc, pe care o să o recitesc cât de curând, să nu fac naibii cu inima gândindu-mă că atât i-a fost.

Smaraldul rajahului – Agatha Christie

Posted on

agatha-christie-smaraldul-rajahului-2171Inca o carte de Agatha Christie pe care am luat-o de la biblioteca si am citit-o in mai pitin de o zi. Spre deosebire de cea de dinainte, aceasta este de fapt un volum de povestiri, care de care mai dragute si mai interesante.

Am dat peste trei povestiri cu Miss Marple, dintre care una era scrisa la persoana I, una parca cu Poirot si chiar una de groaza! Nu ma asteptam in niciun caz la asta si chiar si acum ma intreb daca nu cumva era vreun element politist pe acolo pe care l-am ratat. Totusi, nu prea cred.

Doua dintre aceste povestiri m-au impresionat in mod deosebit, si anume Muscata albastra si Femeia misterioasa. Nu am reusit deloc sa imi dau seama cum mama naibii a fost infaptuita prima crima (nu ca la celelalte as fi facut-o, dat asta chiar m-a pus pe ganduri), iar cea de-a doua m-a impresionat datorita sacrificiului.

Totusi, nu se compara cu romanele ei. In mod evident lipsesc detaliile acelea multe si la prima vedere complicate care fac, din punctul meu de vedere, cartile ei un deliciu. Cu toate astea, daca sunteti un fan al Agathei ar trebui sa o cititi.

Cianura scanteietoare – Agatha Christie

Posted on

Ooooo, ce dor imi era de o carte de Agatha. Spre rusinea mea, nu am mai citit una probabil de la sfarsitul clasei a XII-a. Din fericire pentru mine, am vazutword_document_56083590_canonical_ed910fcf21 fara sa vreau cateva carti in editie veche de ea la biblioteca universitatii, asa ca, desi imi luasem deja 4 carti, mi-am mai luat una si de ea.

Mi-a placut extraordinar de mult, si doar pentru ca e scrisa de una din autoarele mele preferate. A avut multe lucruri care o diferentiaza de celelalte romane scrise de ea pe care le-am citit pana acum. In primul rand iese in evidenta modul destul de diferit de abordare. Pana acum, la baza cartilor se afla ancheta, punandu-se un accent deosebit pe intrebarile si raspunsurile suspectilor, precum si pe analiza acestora. Aici nu e asa. Anchetatorul apare in ultima jumatate a cartii, iar ancheta facuta nu este la fel de laborioasa ca cele cu care eram obisnuita, rezumandu-se la interogatorii. Mi-a placut enorm treaba asta.

In al doilea rand, nu a fost nici cu Poirot, nici cu Miss Marple. Toate cartile de Agatha pe care le-am citit pana acum (si am citit al naibii de multe) erau ori cu unul, ori cu altul, schimbarea din aceasta fiind mai mult decat binevenita. Recunosc ca la inceput nu credeam asta.

Imi place in mod deosebit cand se investigheaza o crima ce a avut loc inainte de intamplarile prezentate in carte. Mi se pare fascinant sa vezi un personaj mort prin prisma amintirilor altora, nestiind pe cine sa crezi. Mai mult decat atat, mi se pare si o provocare pentru investigator, fiind mult mai dificil sa gasesti un criminal la ceva vreme dupa ce a fost comisa crima.

Iar ultimul lucru pe care trebuie sa il spun se aplica si celorlalte romane de Agatha: nu m-am prins care e faptasul. Nimic nou aici.